Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
"Istoria nu are nici o noimă" de Grete Tartler


CÂND locuiesti în Nord, unde iernile sunt lungi si se întunecă devreme, cât de plăcută se dovedeste a fi lectura unei scrisori! Cu atât mai mult, a unui maldăr de scrisori - a unui epistolar, cum am primit de curând de la timisoreanul Dan Negrescu. Pe care-l stiam latinist erudit, traducător al crestinilor din primele secole, profesor universitar - dar, iată, s-a lăsat contaminat de nevoia comunicării literare (poate de la vecinii săi Servius Fortis - adică Serban Foartă - sau Mircea Mihăies, care sustin ironia surâzătoare si sapienta amicului lor Niger ?) si spre norocul nostru, al cititorilor de papyrine fileă, contaminarea emană o foarte vie si ludică temperatură.
Schema fictiunii este punctată astfel: un împărat roman, Sapiens, situat cam în contemporaneitate (si în similitudine) cu Constantin cel Mare scrie unor prieteni cugetări referitoare la etapele si amploarea crestinismului de început de imperiu. Pretextul polemic? Fanatismul irational al unor interpreti ai evangheliilor, exagerările de orice fel si nu în ultimul rând minciuna ridicată la rang de principii, exagerările inevitabile luate drept adevăr si argument. Împăratul însusi este "luat de val" si, la un conciliu episcopal dintr-o provincie orientală, semnează un edict prin care crestinismul devine religia oficială a imperiului. Cum se produce această transformare a împăratului Sapiens, de la contestare ironică si autoironică, de la vehementa celui ce dictează uciderea în arene a gladiatorilor crestini, până la acceptarea edictului si, implicit, sanctificarea sa - acesta e drumul logic-ilogic foarte bine gradat în cele 15 epistole. Desigur, "zeii erau obositi" - atât de obositi încât "ziua de azi se încheie mâine" (ne amintim de una din ă"noimele" lui Brâncusi: azi e mâine). Se întelege că zeii sunt, în acest caz, stâlpii rationalismului, ajunsi în mare decădere odată cu imperiul care "suferea de prea mare întindere", cum spunea Herodot.


PROCEDEUL "epistolarului imperial" aminteste, prin aluziile la contemporaneitate, de Scrisorile persane ale lui Montesquieu. Bătătoare la ochi în acest sens sunt scrioarea lui Sapiens către arhitectul Silvius Maximus (în legătură cu intentia crestinilor de a construi o biserică imensă, din banii publici) sau cea despre scriitorimea romană, supusă "exact cât trebuie" antecesorului dictator al lui Sapiens, devenită însă mai apoi cu atât mai intransigentă - "mai cu seamă când e vorba de gloria propriului grup, meritată sau nu".
Descrierea symposionului literatilor e partea cea mai satirică a epistolarului: personajele poartă nume precum Sugens (exeget), Caius Philo Cadaverina (admirator al numai gloriilor trecute), Amens, Scabidus, Aebilitatis etc. Iată, de pildă, biografia semnificativă a marelui filozof si scriitor Aemilius Rabiosus: "Plecase din Italia în tinerete, pentru a se opri în cele din urmă în Gallia. Ca tânăr cugetător se remarcase printr-o serie de teorii morbide despre disperare, sinucidere si alte aberatii spirituale, dar, judecând după senectutea pe care i-au dat-o prea îngăduitorii zei, trebuie să fie un ticălos similar autorilor de tratate despre binefacerile mortii".
Pentru împăratul înseninat doar de "întâlnirea semenilor în cuvânt", dar convins că "istoria nu are nici o noimă", contrastul dintre vorbele crestinilor si faptele de la care pornesc acestea e prilej de vesnică frământare. Pentru cel înconjurat de personaje ale căror nume le arată felul de a fi (onoma îl contine pe on, ca la Platon), ruptura dintre dogmă si realitate e cea mai bună dovadă a oboselii zeilor; întrebarea este dacă se va ajunge la situatia inversă, în care cuvintele să transforme realitatea, ca în povestea indiană relatată de Sapiens (un pelerin trimis să aducă dintele unui sfânt uitase de îndatorire si, amintindu-si pe drum de ea, luase dintele unui câine mort. Dar repetându-si mereu că duce dintele sfântului, ajunse în sat cu unădinte strălucitor ca aurulă ).
Problema rămâne fără răspuns, aderarea lui Sapiens la crestinism fiind doar de fatadă. Acest final face din el un fel de "Romulus cel Mare" al lui Dărenmatt - care se îndeletniceste însă cu meditatii asupra lumii înconjurătoare. Meditatii care abundă în trimiteri la clasicii latini; intertextualismul dă, pe alocuri, un plus de autenticitate scrierilor.


APROPIERI se mai pot face de Umberto Eco (în epilogul-cheie, umilul arhivar al Vaticanului, Giovanni Pietro Salvatorini, reclamă găsirea - într-o nisă din Bibliotecă - a manuscriselor epistolare). Din aceste scrisori se vădeste că Împăratul, devenit în dogmă Sfântul Renatus, trăieste multe contestări, multe îndoieli păgâne - desi el semnase oficializarea noii religii în imperiu. Ce să facă umilul arhivar cu acest manuscris? Să-l pună în circulatie? Să-l lase în continuare ascuns? Răspunsul Papei - căruia i se adresează - e definitiv: să rămână în continuare necunoscut "căci nu se cade să risipim mărgăritarele în fata porcilor".
Căutând în subtext un plan epic vom continua, poate, de asemenea, subiectul din Rinocerii - cu situatia în care si Băranger cedează. În acest caz, scrisorile ar fi pline de răspunsuri. Dar telul Epistolelor Imperiale este mai ales de a dezbate în chip polemic, în plan ironic, alteori liric, atât mutatiile majore ce pot schimba ontic individul cât si permanenta irationalului în gândire, cu tot arsenalul său - de la sublimul sacralitătii, la obscurantism si conveniente.
Pline de haz si aluzii la contemporaneitate (unele nu le-am decriptat), personajele lui Dan Negrescu ne obligă într-adevăr să coborâm "în lumea perfid ignorată a propriei noastre constiinte". În fluctuantele straturi de încredere si neîncredere, de revoltă si nepăsare, de Orient si de Occident.


_________________
Dan Negrescu, Epistolar Imperial, Editura Paideia, 1998.