Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Istoria poeziei ca jurnal de Grete Tartler

Ilie Constantin e un autor care nu se laudă, nu se bate cu pumnii în piept că are diplome, inclusiv doctoratul, în Franţa, şi că a trăit decenii întregi la Paris. Recunoaşte că nu din bravură a preferat să trăiască departe, în umilinţă orgolioasă, muncind ca tot emigrantul (chiar dacă între timp, de exemplu, stătea la taclale cu Cioran). O mărturisire într-un interview pare să-l caracterizeze: "Mă consider un poet cu o sută cincizeci, două sute de poeme serioase într-o existenţă. Nu am de gând să scriu mai mult, măcar să le am pe acestea... Mă minunez oarecum când alţii se răspândesc în neştire pe hârtie, ca şi cum asta ar avea vreo importanţă... Eu şi pentru a nu fi ispitit de acest mod, chiar şi cu riscul de a mă steriliza, m-am cufundat în traduceri şi în cronici literare. Dacă accepţi acest pariu, poate mai vine poezia la tine".

Ca să ademenească, deci, muza (,cântă-mi şi mie, fii bunişoară", ar fi zis Budai-Deleanu), Ilie Constantin scria, încă în anii '70, critică literară. Desigur că absenţa din ţară l-a îndepărtat de această ocupaţie, iar Scurta istorie a poeziei romane, vol.I, apărută la Editura Albatros în 2005 pare o încercare de recuperare a timpului pierdut. Bucla existenţială făcută dincolo de literatură a fost cam mare şi, ca un îndrăgostit care se întoarce după treizeci de ani, poetul-critic reciteşte poezia românească, o redescoperă cu toată încărcătura experienţei europene câştigate între timp.

Experienţă, desigur, dar şi entuziasm, dar şi subiectivitate care poate ajunge la eroare; în fine, toate atributele unui poet care interpretează poezia. Modelul lecturii pare a fi cel călinescian: limbajul care se mlădiază după autor; umor, simpatie faţă de lumea "colegului". Lectura făcută lui Ion Budai-Deleanu mi se pare excepţională: autorul }iganiadei e văzut ca deschizător al limbii literare (,neajungerea limbii mă desmântă"1), care lasă poeticul să "şuguiască" în neologisme precum "prioiecturi" sau delectabile sintagme (,soarte scârbeaţă", "gură vorbeaţă", "noroc schimbaciu", "gură mâncace"). Ilie Constantin se distrează ca la... desene animate redescoperind, în pomenitul stil călinescian, modernitatea epopeii (,Bidiviul se îndepărtează învăluit într-o eroare de concordanţă a timpurilor verbale, ea însăşi precedată de o fastuoasă cacofonie: Calul fugi ca când nu i-ar păsa").

Într-adevăr, Budai-Deleanu a fost un european avant la lettre şi probabil că ar fi fost destul de mulţumit vâzând că, în mileniul III, cuvântul cel mai folosit în Europa - şi nu numai - pare a fi ...proiectul (,prioiectul"), că dorul de epopee se manifestă în valul de filme europene create on purpose, iar identitatea minoritară ... rămâne subiectul cel mai discutat!

Intrigaţi de acest mod atât de modern de a relectura literatura română, redescoperim valenţele "draculiene" ale poemului Mihnea şi Baba, "marea reuşită a lui Dimitrie Bolintineanu", ale cărui "sonorităţi cavernoase şi horcăituri de spaimă" îl amuzaseră şi pe Călinescu. Dar Ilie Constantin extinde studiul recuzitei draculice, comparând Baba lui Bolintineanu cu vrăjitoarea din Piază-rea de Iancu Văcărescu (1792-1862): "Apariţia propriu-zisă a vrăjitoarei (care "neagră la faţă din ochi clipeşte/ nu se aude ce mormăieşte") pare un efect de pirotehnie... Sunt avantajoase, în imaginea vrăjitoarei lui Iancu Văcărescu, apariţia dinamică şi dificultatea de a o auzi. Baba Bolintineanului se va exprima, ea, cu abundenţă". "Vrăjitoarea ne dezamăgeşte crunt tocmai într-un sector unde meseria ei ar fi trebuit să ne copleşească. Cel mai înfricoşător din blesteme (de care puţin îi poate păsa "tiranului") pare a fi adresat cu ură... unui om de litere: "Să crezi că eşti geniu!" - ţi se face părul măciucă... În sfârşit, ieşim din băbeştile maledicţii pentru a reveni la curentul mare al poemului".

Iată, într-adevăr, o lume pe care cititorul de azi nu poate decât s-o plaseze în sfera turistică a subconştientului Europei!... Citit astfel, Bolintineanu îi Ťtaieť pe Dumas, Bram Stoker, Elisabeth Kostova etc.; ce atmosferă, ce posibil film! ŤMihnea şi Baba zdrobeşte în copitele calului propriile-i neîmpliniri, impunându-se prin cavalcada grandioasă cu care se încheie, şi de la înălţimea căreia nu va mai coborîť.

Comparat cu Charles d'Orléans, sau Dostoievski (în poemul Pohod na Sibir), Alecsandri e văzut bine instalat la gura sobei, sau parcurgând în sanie, bine încotoşmănit, peisaje hibernale neagresive"; Eminescu - un Hyperion suferind de jalea unei eternităţi care e cea a morţii; Macedonski - pus pieziş în faţa destinului - un clasic cu puncte forte, între care Noaptea de decemvrie: Într-un spaţiu de aparenţă islamică, poetul a dat formă unei veritabile parabole creştine, uşor paradoxale şi cu atât mai vii.

Pe cât de europeni se dovedesc a fi poeţii clasici, pe atât de asiatici se dovedesc a fi cei care, trăind în comunism, s-au făcut una cu apa Vavilonului. Ilie Constantin are curajul de a nu ignora un deceniu pe care cei mai mulţi critici literari îl eludează din jenă : În primul deceniu de după confiscarea puterii de către comuniştii impuşi de Stalin, poezia demnă de acest nume e pusă sub obroc. Foarte anevoie... poeţii vor putea înlocui improvizaţiile proletcultiste, apoi melopeea realist-socialistă cu un cânt tot mai individualizat. Iar mai târziu, obligaţi să aplice în creaţia lor metoda realismului socialist, poeţii trebuiau, în plan filosofic, să se adâncească în studiul materialismului dialectic. Ilie Constantin subliniază acele părţi bune ale literaturii scrise în comunism: complicitatea fertilă între autori şi cititori, beţia de simboluri, alegorii, limbajul codat, chiar alături de riscul
reducerii oricărui text liric la obsedanta aluzie politică Sprijinindu-se pe comparaţii cu literatura franceză, autorul Istoriei încearcă o demonstraţie a funcţiei compensatorii pe care a deţinut-o poezia în societatea românească închisă din punct de vedere politic

Trebuia să subliniez acest lucru de la început, nu numai prin titlu: Istoria lui Ilie Constantin nu mi se pare doar un demers al cercetării şi analizei, ci mai degrabă un fel de... jurnal, clarificare a propriilor opţiuni. Excavările în diferitele etape ale poeziei româneşti sunt menite şi înţelegerii de sine, lecţiilor şi lămuririlor dobândite de la cei care există, nu făptuiesc, cum ar spune Cummings. Bună şi necesară poate fi orice nobilă făptuire; dar poezia, frumosul, dragostea... pentru ele rămânem în viaţă.

Opţiunile lui Ilie Constantin ilustrează parcă propriul său destin. Pe Arghezi îl descifrează prin închiderea comunicării şi angoase ( Drumul s-a strâns din lume ca o sfoară/ Gheme de drumuri zac în heleşteu); pe Lucian Blaga prin luciditate şi melancolie, prin capacitatea de a rezista faţă cu ameninţările, ca şi cu făgduielile noilor stăpâni ai ţării, prin gravitatea reflecţiilor despre fiinţa umană în timp, asupra culpabilităţii (Capăt al osiei lumii/ Rogu-te, nu osândi!; Greu e numai sufletul, nu ţărâna). Pe Alexandru Philppide - autorul acelor versuri pe care le evocăm adesea cu toţii, M-atârn de tine, Poezie/ ca un copil de poala mumii/ să trec cu tine puntea lumii / spre insula de veşnicie - îl admiră pentru tonul destins, fără cutremurare; pe Maria Banuş pentru felul în care alungă răspunsurile la întrebări fundamentale; pe Nina Cassian pentru pasiunea sanguină care ne face să descoperim ceva neobişnuit în peisajul literar al unei ţări unde egalitatea era legea supremă; pe A.E. Baconsky, pentru încrederea în perenitatea poeziei (Cred că poeţii spun soarta fiecărui popor); pe Leonid Dimov, pentru generozitate şi modul de a însenina literatura română prin culori, optimism şi vise. Şi tot aşa sunt citiţi colegii de generaţie, de la Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Florin Mugur, Ovidiu Genaru, Florenţa Albu, Marin Sorescu, Gheorghe Grigurcu, Dan Laurenţiu, Emil Brumaru, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, Mihai Ursachi, Constanţa Buzea, Cezar Ivănescu, Ioan Alexandru - până la Virgil Mazilescu, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea şi alţii.

Întrebările, certurile, dialogurile efective cu poeţii, dar mai ales bunăvoinţa (uneori excesivă) de a vedea poezia în strălucire de artificii pe cerul de astăzi (după ce, decenii întregi, aceste focuri bengale au stat ascunse... la cutie) mi-au dus gândul la profesorul din Dead Poets Society, al cărui entuziasm trezea în copiii copleşiţi de terna realitate pasiunea pentru marele joc al literaturii, care este şi jocul vieţii. Carte pasionantă, uneori enervantă (cel mai mare defect mi se pare acela de a nu renunţa la nişte puncte de vedere formulate în tinereţe şi de a păstra în istoria-jurnal nume care nu merită pomenirea), oricum, carte care intrigă, Scurta istorie a poeziei române ar trebui rescrisă de autorul însuşi în franceză. Ar fi un efort ducând la simplificare şi aruncarea balastului; şansa de a fi bilingv l-ar ajuta pe Ilie Constantin să păstreze şi să propulseze acele nume care pot sta, cu siguranţă, alături de mari poeţi europeni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara