Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Istoria romanţată a unui safari de Daniela Zeca


Nu văzuse atâtea măsline în viaţa ei. Era fascinată. Aşezată pe treptele pivniţei, cu degetele de la picioare îngropate în nisip, respira pe nări mirosul acela de pulpă crudă. Semăna puţin cu izul de nuc, dar avea şi ceva de miere, de piper şi de scorţişoară.

Simţise otrava asta înmiresmată în serile de iarnă, în medină1 şi nu ştia cu ce s-o asemuie. Toată lumea stătea în case şi peste Mediterana ploua ca-ntr-o baie de plumb topit. Era cald şi umed, şi balsamul acela părea că iese din pereţii stradelelor atât de înguste, din cupola moscheiei, din tarabele vânzătorilor de fistic.

Peste mormintele mahomedane ale vechiului cimitir cădea ploaia călduţă, spălând pietrele plate şi lipsite de ornamente. În decembrie, măslinele erau deja în butoaie şi cărate în port, pentru Crăciunul europenilor. Păreau lacrimi de onix şi de smarald, scufundate în sare, erau limpezi ca nişte irişi prin care Africa stătea trează.

Măslinele deveniseră hrana ei preferată. Orice cafeteria din golf servea măsline din partea casei, lângă unt de bivoliţă şi chifle.

Când nu era Ramadan, intra în bistrourile cochete din Sidi Bou Said şi comanda de mâncare, doar pentru plăcerea secretă a mărgelelor negre, catifelate, lângă care cerea un pahar de vin. Era curajul ei de fostă occidentală. Bărbaţii arabi o priveau pieziş, însă toţi şi-o doreau în pat. Femeile lor erau încă stângace când duceau paharul la gură. Văzuse tinere musulmane, încercând să pară rebele. Nu beau niciodată alcool, dar stăteau la mese, în cafenelele pline-ochi cu bărbaţi şi fumau, râzând zgomotos. Lăsau vremea să treacă. Se mulţumeau cu ocheade fulgerătoare, ca ale şerpilor, fiindcă doar puţine îndrăzneau. La apusul soarelui se-ntorceau acasă, singure, cum veniseră.

Aşa o cucerise Mehria. Intrase în bar, aruncându-şi cheile pe tejghea şi ceruse o brick ŕ l'oeuf2. Rămăsese cu spatele, în picioare, pregătit să înghită repede umplutura de sub crusta crocantă, dar atunci o văzuse sorbindu-şi vinul.

Era o turistă albă, aproape neruşinată, nu pentru că bea vin, ci pentru că stătea nemişcată, susţinând privirea până la capăt a bărbatului care se uita înspre masa ei.

Rămăsese cu furculiţa în aer şi paharul de boukha3 neînceput, iar ea continua să soarbă şi să privească: "Apropie-te, ai fi zis că-i spunea cu ochii, dar nu era sigur, nici nu voia să încerce şi să se facă de râs. "Apropie-te", dar el ezita şi-atunci se-ntâmplă ce era mai rău: cheile îi alunecară de pe tăblia de zinc, până jos, la picioarele celor care treceau. Ea surâse, cu pleoapele pe jumătate închise şi făcu ceea ce n-ar fi făcut o femeie din stirpea lui. Chemă chelnerul, care se ghemui imediat şi se-ntinse la loc, ca o pumă. Puse cheile chiar în faţa ei şi primi bacşişul. El rămase captiv în duelul ochilor, în neruşinarea ei de-a-l privi în faţă.

O vreme nu-şi aminti decât verdele albăstrui al pinilor din Ain Draham şi şoselele desfundate care urcau spre Kroumiria. Aici Africa se ghicea ca o presimţire. În tăcerea colinelor, Africa era o boare uscată, vibrând în tulpinile de eucalipt şi în coamele cu iarbă înaltă, peste care lumina se aduna în boabe de chihlimbar. Era greu de crezut să găseşti mistreţi în întinderile de calcar şi plută, dar Mehria vânase de multe ori şi îşi sărbătorise vânatul în cabanele de la Col des Ruines şi în bodegile din Jendouba.

Ea rămăsese în Jebel Bir, cu femeile şi copiii, aşteptând să răsară soarele şi să vadă Algeria peste graniţă.

Erau primele călătorii cu Mehria, drumuri ale cărnii şi ale sângelui. Vierii sălbatici miroseau a tăciune ud, uneori doar a piele putredă. Vânătorii înălţau focuri printre beţele de alun, cuibărite la subsuorile dealurilor şi frigeau ciuperci şi porumb.

Un băiat îi întinse o turtă mică şi bucăţi de brânză de capră. Se gândeau să tranşeze carnea. Mai jos de Jebel Bir, la Tabarka, trăiau comunităţi de creştini, care-şi procurau porc, pentru lunile ploioase de iarnă.

Ea era atât de nesigură în cercul femeilor adunate în jurul cuferelor şi îl chema din ochi pe Mehria. Un copil ciugulea dintr-o rodie sâmburii ca de cuarţ şi-o privi o clipă peste limbile flăcării.

"Cum te cheamă?"

"Samir..."

"Nu ştie prea multă franceză", îi spuse maică-sa.

Mehria străbătu câmpul, cu paşii lui mari, de hăitaş, şi se opri la marginea tufelor. "Dacă vrei, poţi să vii cu mine..."

Brusc, femeile îşi făcură de lucru. Le-auzi vorbind în arabă, în timp ce se-ndepărta.

Mehria era destul de bogat ca să-şi ducă metresa în tabăra vânătorilor. În plus, ea era o femeie albă, care nu purta văl.

Un bărbat scund, îndesat şi bărbos, îi puse în braţe o carafă de lut şi îi spuse, probabil, să-i toarne apă.

"Omul ăsta e unchiul meu", îl auzi pe Mehria. "Vrea să îl ajuţi să se spele."

Se lăsă pe vine, alături de el, până când îi văzu de aproape obrazul cu cicatrice. Sângele de mistreţ se-nchegase. Când împreună mâinile, ei îi părură negre, între umbrele palide ale focului.

Mehria o atinse pe ceafă, ca în treacăt şi acela fusese un gest doar al lor, care o umplu de fiori. Şi acum, când îşi amintea, îi simţea căldura. Simţea de asemeni izul pătrunzător, de urină, furat de vânt, ca şi ţipătul mierlelor la lăsarea serii, alături de muşcătura hârleţului în nisip, ca să fie îngropate copitele. Orice vânat risipit în câmp ar fi fost împărţit de djini şi întors în somnul acelora care îl uciseseră.

Îi plăcea când se făcea noapte să rămână în întuneric, ca sub o tarha4 de borangic, cu bărbatul acesta necunoscut, care, în sfârşit, îi aparţinea.

Se simţea ca o fetiţă în tabără, nu ca o femeie care ar vrea să fie îmbrăţişată, era în jeanşi şi tricou, în timp ce el îi şoptea "ma gazelle... ma belle gazelle" şi poate că aştepta o prinţesă arabă.

Nopţile africane aveau stelele până la pământ, ca nişte baldachine brodate. Pledul pe care Mehria îl aşternuse mirosea a cămilă şi a sudoare de vânător. Era ca şi cum s-ar fi lăsat posedată în pântecele cald încă al unui animal abia doborât. Simţea iarba metalică şi fructele aspre, de ghindă, ale plutelor de stejar, zdrobindu-i-se sub corp. Cunoştea insectele care îi zburau pe lângă ureche, greierii, fluturii de noapte, şopârlele, dar ce nu ştia era cum să-l seducă pe bărbatul arab de deasupra ei. El îi turnase în vene tifosul Africii, pulberea de aur a stepelor, tăcerea răscoaptă a platourilor de rocă.

El îi arătase prima oară Magrebul pe o hartă a hotelului în care stătea şi îi vorbise de golf şi de albiile secate ale deşertului, de palatele din Maroc şi de ferigile roşii ale Algerului, de bordelul Cartaginei şi de Dougga, până când simţi că se-ndrăgosteşte vorbind de dragostea pe care i-o transmitea şi îi spuse: "Dacă rămâi, poţi să vezi toate astea". Atât şi nimic în plus. Restul era ardoare şi frică, şi voinţa ei de-a se confrunta cu neprevăzutul. Ea răspunse: "renunţ la tot", ca şi cum ar fi strivit o ţigară, dar bărbia îi tremura abia perceptibil şi-atunci el o sărută pe neaşteptate. Era un gest neobişnuit pentru un musulman şi nu-l mai repetă niciodată în public.

La hotel, când fu gata să-şi strângă lucrurile, ezită o clipă în cadrul uşii, iar el o-ntrebă cu un fel de teamă: "Ai început să te răzgândeşti?"

"Nu, doar îmi luam adio de la confort..."

Mehria zâmbi, apoi râse tare, dându-şi capul pe spate. "Tu te comportes comme un enfant, toi."5

Ca să fii bogat, în satele din jurul Tunisului, aveai nevoie de un Peugeot şi de un salariu de şapte-opt sute de dinari. El îi spusese că o duce într-un sat, fără să adauge un cuvânt despre culturile de măsline şi nici despre câmpurile de rapiţă.

Ea şi-l închipui cum vinde uleiuri într-un bureau de tabac, aşa cum bătrânele arăboaice vindeau gătelile făcute de mână şi papucii de pâslă pentru moscheie. Se gândi la doică şi la alţi angajaţi, fără să-şi imagineze domeniul, pivniţele, velierul de pescuit, bungalourile şi toată curtea, iar când le văzu, i se tăie respiraţia.

Mehria deschise porţile mari, din lemn şi în zid se născu o breşă direct către treptele de ardezie. Vila avea cupole rotunde, ca nişte sâni de fosfor, bombaţi spre cer şi terase turcoaz, cu mouches arabies6, era plină de leandri şi de glicină aproape veştedă, fiindcă anotimpul glicinei trecuse. Săbiile de yucca şi imortelele galbene, împreună cu iarba ploilor, adusă din oaze, dădeau conacului un aer sălbatic şi o splendoare din altă lume. "Aici o să locuiesc?"

"Dacă vrei... dar trebuie să mă suporţi şi pe mine... Mai sunt Zaouf, Hafa şi ceilalţi, cu care o să te înveţi."

Se gândi o clipă la echipa ei de cercetători, cu care venise şi se strădui să-i regrete. La supa de linte pe care o mâncase ultima oară, în hotelul luxos şi climatizat, şi la faţa ciupită a etnologului cu care stătuse în restaurant.

Se gândi la biroul ei, cu creioanele perfect ascuţite, aşezate frumos, în suportul cu numele corporaţiei şi toate îi părură îndepărtate. Se gândi la prietena pe care-o avea în departamentul de marketing şi căreia îi spunea bună dimineaţa pe messenger, în fiecare zi, la începutul programului...

Se gândi la serile de înot când, la piscină, nu mai erau decât ea şi paznicul. La colecţia ei de pantofi şi la bărbaţii atât de nepotriviţi pe care îi întâlnise. La ştergătoarele de parbriz, care măturau perdeaua de apă şi la mirosul de paste cu parmezan, de la trattoria ei preferată. Acum tot ce-o emoţiona erau carpetele de culoarea vişinei şi covoarele roşu-sânge, pe pardoseala de nuanţa osului. Plachetele de ceramică, lucrate de mână şi risipite din loc în loc, pe pereţii albi, între candelabrele de alamă. Banchetele de ratan, cu caşmiruri maure şi scaunele arabe, din lemn pictat.

Ciucurii din mătase şi lână, şi brocarturile din Kairouan. Acele figurine berbere, din esenţă de tuia: o pisică, un şarpe al casei, mai multe păsări, un cal înşeuat. Mehria, stând în dreptul ferestrei, pe fundalul amiezii care fierbea şi aşteptând ca ea să îi spună dacă rămâne. Acel thé ŕ la menthe, pe care Zaouf îl pusese pe una dintre măsuţele joase, pentru cafea, şi pe care, după ce îl băuse, înţelesese cât era de epuizată.

Picioarele i se umflaseră şi curelele încălţărilor îi săpaseră dungi pe piele. "Ai s-ajungi o metisă", îi spusese Mehria, dar era prea uluită ca să îl creadă.

Încăperea încinsă şi parfumată îi dădea impresia că se odihneşte pe o saltea cu ierburi de mare. Zgomotele intrau camuflate în aerul acela gălbui ca fildeşul, în care peştii multicolori, de faianţă, suspendaţi din tavan, păreau că înoată, lent, într-o apă tulbure.

Babouches7 de bumbac, cu fir de mătase, agăţaţi pe pereţi, printre ramele argintate ale tipsiilor, printre narghilele şi împletituri din frunze de palmier, făceau casa să se reverse şi-n acelaşi timp o ţineau cuprinsă într-o narcoză de melasă şi opiu. N-avea nici cea mai mică idee cum o să scape din capcana acelei vrăji şi, la urma urmei, de ce să scape?

Mehria închidea şi deschidea scrinuri, o îmbia să cunoască băile, dulapul de haine, căptuşit cu lemn de santal, ca s-alunge moliile, cămările, balconul rotund al dormitorului care urma să fie al ei şi din care Mediterana se vedea ca o platoşă lustruită.

Lui Mehria, îndemnul de-a o iubi i se izbea de pereţii inimii, dar, totodată, o voia liberă, căci era străină. O adora şi ar fi ucis-o, tocmai fiindcă trebuia s-o adore. Ea nu ştia despre acest tumult. Era obosită, era ca o pasăre migratoare, reluându-şi suflul după drum lung. Nu era frumoasă şi nici urâtă, era tulburătoare, bizară şi puţin tristă. O întâlnea într-o limbă nici a ei, nici a lui, de aceea inima îi părea criptată. Plănuia că va desluşi misterele vocii ei, când lungea vocalele, în franceză, până când glasul îi devenea curgător şi îi lua cu el voinţa de a i se împotrivi şi tot restul.

Nu schimbau cuvinte, ci stări, temperaturi ale mâinilor. După ce sfârşi cu totul de arătat, palmele îi căzură pe lângă corp, într-o lungă epuizare. Obosise la rândul lui, de aceea, răspunsul ei că rămâne, că încearcă şi că, chiar dacă greşeşte, n-o să regrete pentru nimic, veni ca o uşurare.

Cea dintâi chemare la rugăciune păru un cuţit care sfâşie o mătase. Pierduse obişnuinţa să scrie de mână şi aproape că amorţise, ghemuită în scaunul din terasă. Aproape se cocoşase, ghemuită şi pentru că nu vedea mai nimic la flacăra unei lămpi improvizate dintr-o cutie găurită şi o bougie ŕ sucre8, pe care o cumpărase din bazar.

Începu să răsară soarele şi grădina se lumină, ca-ntr-un studiat efect de scenă: văzu întâi tufele de aloe şi cactuşi, nemişcate şi umede, apoi palmeirii cu trunchiurile ridate şi pe alocuri jupuite de vii, iar imaginea acestor corpuri mumificate îi dădu un fior în lumina atât de crudă a răsăritului. Aşa era Africa - un corp prea bătrân şi deshidratat, ca o piele de elefant.

Îşi trase picioarele mai adânc, sub pulover şi-ncepu să asculte foşgăiala gângăniilor sub frunze şi zgomotele care anunţau începutul zilei: trecerea pescarilor înspre golf şi mersul pe vârfuri al pisicilor africane, care împânziseră curtea, forfota păsărilor de mare şi, bineînţeles, plesnetul valurilor la ţărm, fiindcă Mediterana era liniştită, după două nopţi de furtună.

Îşi îndreptă spatele. Litania rugăciunii se stinse, ca ecoul unui pahar, atins în cădere. Auzi numai vântul pentru o clipă şi, dintr-o dată, soarele se înălţă cu un cap pe deasupra mării, strălucind orbitor şi ţesând o reţea pe deasupra apei. Era clipa ce-o aşteptase, ca în toate zilele africane, deşi era sfârşit de septembrie şi se făcea tot mai frig. Ziua se micşorase, nopţile păreau tot mai lungi, bântuite de spirite, noaptea îi era frică, noaptea tânjea după amantul arab, plecat cu afaceri, dar care îşi lăsase în casă mirosurile, angajaţii şi rudele, care n-o întrebau niciodată nimic.

Hafa îi aducea sucul de portocale şi se retrăgea tropăind cu spatele către uşă, în timp ce ochii lui de cărbune îi fixau sfârcurile, sub bluză. Raouf curăţa grădina, iar la prânz devenea ospătar pentru mâncarea pe care o găteau femeile toată dimineaţa, în bucătăria din bungalou.

O servea încet, stând în spatele scaunului pe care era aşezată, ca în marile restaurante, până când ea îi spunea: "Tu peux partir maintenant"9.

Mehria lăsase instrucţiunile, ca de-atâtea ori când era plecat, era supravegheată, pândită, când se ducea la baia de aburi copiii arabi îi miroseau lenjeria pe care o dezbrăca în faţa uşii, dar se obişnuise. Trăia în altă lume acum, era refugiul ei, îl iubea, iubea Africa prin Mehria, pe care îl aştepta sprijinită de geam, cu pupilele dilatate şi dorindu-i pielea de zahăr ars, ea ar fi vrut să facă amor imediat ce îi auzea paşii pe dalele de ardezie, dar el se spăla îndelung, se ungea cu ulei de argan şi mânca în picioare o porţie de couscous, până când cerul gurii îi devenea parfumat de la mirodenii şi îi rămânea astfel până în zori.

Zilele cu Mehria erau intense pentru că hoinăreau cu maşina de-a lungul coastei, printre turmele de capre şi pentru că se duceau la piaţa de peşte din fiecare oraş, iar el plătea ca bibanii să fie deja curăţaţi şi fripţi. Mâncau în tăcere, prinzând cu degetele carnea albă şi legumele fierte, de pe care se prelingeau uleiul de măsline şi ierburile. Era fericită, inconştientă şi leneşă, uitase aproape tot, uitase de ea, se odihnise pe dinăuntru.

În lobii urechilor purta încă perlele, care se scorojiseră de căldură, dar erau singurul semn după care ea, cea de acum, îşi mai amintea că fusese altfel. Îi ziceau Bhaar şi, câteodată, Bahhar, care însemna a umbla pe mare şi în niciun caz nu era un nume. Uneori, îi spuneau doar Bab, care în arabă însemna poartă, şi care, oricum, nu avea vreo noimă. Doar bătrâna bucătăreasă o striga Darrielle, cu un nume de asemenea inventat, pe care îl pronunţa gutural, în arşiţa încremenită a curţii. Când hrănea curcanii şi iepurii de deşert, pe care Mehria îi prinsese în cuşti, o chema să-i vadă şi să-i alinte, dar când îndrăznea să coboare mai mult, toată suflarea bungalourilor de cărămidă năvălea la uşi, să o vadă. Îşi auzea inima galopându-i în piept, în timp ce ţâşnea, cu un singur salt, de la rezervorul de apă, până jos, la ocolul păsărilor.

Într-o zi, un păianjen de plută o lăsase ţintuită în nisip, în plină acrobaţie. Îşi freca muşcătura cu palmele, aşteptând, sub privirea flămândă a celor care nu se-arătau niciodată de-a-ntregul. Şi atunci Mehria, apărut din senin, alergă din maşină, înainte să oprească motorul şi fără să-şi fi deschis, ca de obicei, porţile spre grădină.

În timp ce-o purta în braţe, Mehria avu din nou privirea aceea febrilă, sticloasă, de varan în pustiu.

O-n­tre­bă în arabă dacă o doare şi ea nu înţelese exact, însă intui şi îi răspunse pe limba lui: "Leî, leî...10", lăsân­du-l să creadă că muşcătura nu era mare lucru.

"Mulţumesc" şi "nu" erau singurele cuvinte pe care le învăţase şi care îi foloseau aproape tot timpul. Când Zaouf, doica octogenară a amantului ei, intra dimineaţa să-i aducă prosoape, ea se trăgea înapoi, sub cearşafuri, murmurând acest "nu" răstit, până când îi schimbau şalurile de cânepă cu prosoape adevărate.

Când pleca cu Zaouf în souk11, femeile berbere, care stăteau pe pământ, lângă dunele de curmale, aproape îi puneau piedică cu braţele lor încărcate de lucruri, însă ea spunea "mulţumesc", uitându-se înainte şi tot repeta silabele, până când le strivea orice înţeles.

În labirintul de mărfuri parcă îşi pierdea suflul, atunci Africa se răzbuna, devenea ameninţătoare, o hipnotiza altfel decât Mehria, cu privirea lui de varan. Dimineţile, în bazar, Africa nu dădea doi bani pe femeia occidentală care fusese. Acum era singură, fără sifsari12 şi fără copii pe care să-i tragă după ea printre zarzavaturi.

După muşcătura păianjenului de plută, avusese două nopţi de delir. Mehria o veghea nemişcat şi, la un moment dat, crezuse că o să moară înainte ca Africa să fie a ei, să îi intre în pori şi să i se plimbe în sânge cu Mehria cu tot şi atunci i se făcu un dor nesfârşit de pantele muntelui Şarra, cu smocurile îngălbenite de iarbă, de soarele ca o flamă şi de felul în care bărbatul arab o-ntin­dea pe spate, posedând-o cu ochii, ca un şoim pregătit pentru vânătoare.

În Africa, uitase să plângă. Prin uşa bucătăriei, o zări pe Zaouf, frământând o lipie, cu degetele ei negre, ca nişte vreascuri. Stătea aplecată peste aluat, punând marginile pâinii peste jăratic, iar lumina cuptorului era atât de aproape că-i intra în liniile feţei, în nări şi între buzele care şuşoteau. Abia atunci înţelese că era vineri şi că bătrâna se ruga. Zaouf era o femeie tristă şi se ruga ca şi cum ar fi plâns. Aici toate femeile plângeau fără lacrimi. Şi fete mai tinere decât ea ştiau să facă asta muteşte, stând desculţe pe pardoseala bucătăriilor.

Se-nălţă între perne şi ceru apă. Mehria plecase, iar peste acoperişurile de ţiglă se lăsa întunericul. Transpira. Rămăsese singură într-o casă arabă, burduşită de lână şi de bumbac, de uleiuri şi de măsline.


__________
1 "Oraş" în araba clasică; în prezent denumeşte vechea aşezare medievală cu zone exclusiv pietonale şi străduţe dispuse în labirint, înconjurată de un fort şi conservată în centrul oraşului modern.
2 Clătită crocantă cu ou şi verdeţuri (fr.).
3 Lichior foarte alcoolizat preparat din smochine.
4 Văl islamic, purtat de femei în Africa de Nord, aici cu numele folosit cel mai frecvent în Egipt.
5 Te porţi ca un copil (fr.).
6 împletitură din lemn, specifică teraselor şi obloanelor, concepută de obicei pentru ca femeile arabe să vadă din interior fără a fi văzute.
7 Papuci tradiţionali din piele sau lână, cu vârful ascuţit şi întors.
8 Lumânare de ceară parfumată.
9 Acum poţi să pleci. (fr.)
10 Nu, nu (arb.).
11 Piaţă (arb.).
12 Veşmânt feminin tradiţional, de obicei alb în golful Tunisului, constând într-o pânză subţire care acoperă corpul şi faţa (arb.).