Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Istorie daneză de Grete Tartler


Istorie daneză
Vizita medicului de curte, una din cele mai de succes scrieri ale suedezului Per Olov Enquist, a fost deja tradusă, după apariţia sa în 1999, în 17 limbi. Romanul, premiat, a fost primit cu elogii chiar şi în lumea daneză, unde oamenii sunt în general sceptici faţă de folosirea, de către vechii lor adversari, suedezii, a unuia din cele mai controversate episoade din istoria daneză. Fără a fi propriu-zis o istorie romanţată, dar apropiindu-se pe alocuri de acest gen, Vizita medicului de curte porneşte de la un eveniment istoric care a marcat în mod decisiv istoria Danemarcei. între 1768 şi 1772, Johann Friedrich Struensee, medic german de curte al regelui danez Christian al VII-lea, s-a folosit de influenţa pe care o avea asupra regelui (foarte probabil alienat mintal) pentru a deveni prim-ministru atotputernic şi a impune un număr impresionant de legi cu caracter iluminist, schimbând astfel radical faţa Danemarcei. A devenit totodată iubitul tinerei regine Caroline Mathilde, fapt devenit apoi pretextul acuzării sale de către mama vitregă a regelui (care vroia să facă din propriul fiu urmaşul tronului) şi de către adversarii reformelor, în frunte cu teologul Ove Guldberg, ceea ce a dus la condamnarea sa printr-o execuţie de o cruzime teribilă pentru epoca de care vorbim (tăierea corpului în bucăţi şi răspândirea lor prin oraş). Caroline Mathilde a fost exilată şi, probabil, otrăvită nu mult după plecarea din ţară, iar copiii ei - un fiu al regelui şi o fiică a lui Struensee - despărţiţi de ea pentru totdeauna.
Istoria e folosită de Enquist ca parabolă a luptei luminii cu întunericul. Regele însuşi, deşi adesea cuprins de delir, are elanuri iluministe în clipele de luciditate, visează să purifice curtea şi lumea întreagă. Se ştie astăzi despre admiraţia sa pentru enciclopediştii francezi, corespondenţa cu Voltaire, şi mai ales oda pe care Voltaire a scris-o în 1771 pentru tânărul rege, slăvit ca principe al Luminii şi Raţiunii în recele Nord, pentru că desfiinţase cenzura şi acordase libertatea expresiei (de fapt nu el, ci Struensee). Iluminiştii din roman îl văd pe rege ca "făclie neagră" în luptă cu lumina.
Cât despre Struensee, liberal şi ateu, acesta provine din Altona, unul din focarele iluminismului, primul porto-franco nordic. Soarta lui pare a fi semn că un regim care desfiinţează orice sistem de reprimare a atacurilor dinlăuntrul său, e devorat de acestea.
Informaţiile istorice sunt folosite cu multă fineţe, peisajele în care sunt plasate întâmplările au o încărcătură de sensuri tipică secolului al XVIII-lea. Enquist plasează prima scenă de dragoste dintre Struensee şi Caroline Mathilde în "Coliba lui Rousseau" de la Ascheberg (construită pentru a-l adăposti pe filosof, care nu ajunsese totuşi niciodată acolo), parte a unei faimoase grădini în stil englez (stil a cărui încărcătură politică anti-absolutistă e astăzi). De fapt, iubirea e dezlănţuită de un pasaj din Gândurile morale ale lui Holberg: "cea mai ciudată dintre calităţile omului este că se simte cel mai atras de ceea ce e strict interzis". Castelul Hirschholm, un adevăral Versailles al Nordului, unde cei doi au petrecut singura lor vară de iubire, a fost făcut apoi una cu pământul.
Personajele sunt definite prin laitmotive, expresii preluate de Enquist din documentele epocii, dar poate totuşi cam des folosite. Guldberg se gândeşte mereu la pădurea de arbori imenşi doborâţi de furtună, unde nu rămâne, triumfător, decât tufişul neînsemnat, şi se compară pe sine cu un "călcător în teasc" pomenit de profetul Isaia, care zdrobeşte popoare şi restabileşte puritatea. Reverdil, preceptorul evreu elveţian al regelui, care lucrează zadarnic la legea abolirii iobăgiei, visează la iluminism ca la un "revărsat de zori liniştit şi superb", ca la o lumină lină... El este, poate tocmai de aceea, singurul care scapă. (De remarcat că nici un personaj pozitiv - cu excepţia lui Christian, personaj ambiguu - nu e danez!). Cât despre regele Christian, acesta crede că totul în jurul său e doar un spectacol de teatru (şi tocmai de aceea piesele de teatru pe care le joacă par a exprima, prin revers, eul său autentic) din care speră să fie izbăvit de "stăpâna universului", Dumnezeu neavând timp pentru el. Această stăpână a universului e însă pentru el Botine-Caterine, o prostituată... pe care o crede atotputernică pentru că îl salvează de torturantele ceremonialuri. Caroline Mathilde, care nu se crede importantă decât ca soră a Angliei şi "vacă reproducătoare" a regatului danez (de unde deviza O keep me innocent, make others great), fiind considerată lipsită de calităţi, se descoperă pe sine abia după ce îşi descoperă trupul. în fine, Struensee, definit prin chipurile de oameni pe care le desenase pe marginea tezei sale de medicină, şi prin frica de tortură, singurul lucru de care se teme, ateu fiind. Fără a fi un erou, e definit ca medic "în vizită" la curtea bolnavă, punctul său vulnerabil fiind doar, în concluzia lui Guldberg, "confuzia permanentă între simţire şi raţiune pe care o făceau aceşti intelectuali iluminişti".
în ciuda faptului că nu există nici un monument al lui Struensee în Danemarca (de altfel, nici statuie a lui Guldberg nu se află), urmaşii lui Struensee sunt azi răspândiţi prin toate curţile regale europene: una din fiicele sale avea să se căsătorească, mult mai târziu, cu un rege danez (închizând astfel cercul), iar strănepoata a devenit soţia împăratului german Wilhelm al II-lea, aducând pe lume opt copii, toţi căsătoriţi cu monarhi. Visul eternităţii prin perpetuare genetică, pe care se pare că l-a avut ateul Struensee, s-a împlinit astfel.
Acesta ar fi happy end-ul cărţii, totuşi nu prea convingător, din cauză că povestea e, în sine, de prea mare cruzime (personajele sunt, de fapt, nişte copii care se căsătoresc la 12 ani şi la vârsta adolescenţei iau hotărâri de o importanţă covârşitoare pentru un stat. La data divorţului, regina avea 19 ani, Struensee sub 30). Optimismul lui Enquist, legat de victoria finală a iluminismului şi raţiunii, care plasează totul într-o perspectivă oarecum hegeliană, e însă subliniat inclusiv de o scenă de la începutul romanului, care se plasează în timp după căderea lui Struensee. Comparaţia provine din raportul unui diplomat englez care a avut prilejul să îi întâlnească pe cei doi în timpul unui spectacol de teatru. în timpul discuţiei pe care o reproduce Enquist, regele bolnav exclamase: "Struensee trăieşte!" La protestul dojenitor al lui Guldberg, regele începe să facă obişnuitele sale reverenţe teatral-mecanice, dar dă răspunsul care se vrea a fi în acelaşi timp cheia romanului: "Dar nu se vorbeşte de vremea lui Struensee? Nu-i aşa? Nu de vremea lui Guldberg. De vremea lui Struensee!!!




Istorie cipriotă
Literatura din Insula Afroditei "locuieşte" limba neogreacă, dar foarte mulţi dintre scriitorii ei s-au format sau trăiesc în afara Ciprului: în Egipt, la Atena, ba chiar şi la Bucureşti (Epaminondas Frangoudis, 1825-1897, remarcat în România şi ca elevat pedagog). Abia după constituirea Republicii Cipru în 1960, o pleiadă de prozatori, poeţi şi dramaturgi şi-au legat numele exclusiv de istoria insulei (atât de frământată între 1955-1973). Cu atât mai binevenită ideea Editurii Meronia, care are în istoricul Horia C. Matei un avizat conducător, de a completa pata albă din peisajul literaturilor balcanice prin "Biblioteca de literatură cipriotă".

Stylianou înseamnă în traducere Stâlpnicul - cel ce se supune unei asceze căţărat pe un stâlp: dar Yannis Katsouris foloseşte semantica numelui în sens de ascensiune carieristică. "Eul" auctorial străbate o adolescenţă romantică, o tinereţe studioasă, cu euforii sportive şi revelaţii erotice, dar şi cu un diarium al evenimentelor politice; intervine apoi, cu vârsta, aşa-numita "criză ontică", idealurile se răcesc, nevoia de bani şi de putere trec pe locul întâi. De la firma de tricotaje unde ajunsese datorită unui binefăcător (confecţionând marfă inclusiv pentru... trupele de ocupaţie), carieristul trece la crearea propriei firme, luându-i evident binefăcătorului cele mai bune lucrătoare. Au loc "afaceri în stil mare", în care e atras şi un ministru corupt al noii republici, "fost ilegalist". Lucrurile se precipită / istoric vorbind: are loc cunoscutul conflict armat care va duce la împărţirea administrativă şi politică a Ciprului. Vor supravieţui ambiţiile tânărului Stylianou în noile condiţii? Răspunsul vine în altă carte, a altui autor, dar cu personaje din aceeaşi serie.
Devoratoarea iubire de patrie a lui P.F.K. este un roman din categoria "lumea într-o zi" (sau, mai bine zis, "un roman de o noapte"): se cunoaşte că autorul Panos Ioannidis are şcoala de ziaristică şi abilitatea simbolului individual, ori aceea a abordării simbolurilor în sistem de parabolă. Limbajul jurnalistic dă credibilitate de reportaj, perdeaua de simboluri dă trăinicie, durată, perspectivă.
Ciprul e deja împărţit."Linia verde" care desparte populaţia greacă de cea turcă e deja supravegheată de căştile albastre /evenimentele se petrec după 1974/ , numită involuntar ironic "strada libertăţii", e frecvent traversată de rafale de mitralieră, de răspunsurile firave ale puţinelor arme greceşti. Pe această linie se află luxosul conac unde, la o misterioasă serată, descinde personajul Keis, care îşi descrie la persoana întâi aventura. Intrigi politice, dezmăţuri sexuale, o noapte... a lui Trimalchio, cu imagini ca din "la dolce vita". O carte nu numai palpitantă, dar care dă viaţă culorilor sudului, într-o lumină greu de uitat.

Panos Ioannidis, Devoratoarea iubire de patrie a lui P.F.K. O parabolă aristofanică. Traducere: Christina Christodoulou-Todea. Cuvânt înainte de Kostas Hatzigheorghiou, Editura Meronia, Bucureşti, 2001, 189 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara