Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Itinera lăuntrică de Sorin Lavric

Gavril Cornuţiu, Gândurile peregrinului,
Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2015, 284 pag.

Literatura de călătorie şi-a trăit veacul, intrînd în făgaşul desuet al gesturilor cabotine. Descrii ce ai văzut cu aerul că împărtăşeşti o întîmplare insolită, atîta doar că şansa ca un episod să fie insolit a scăzut dramatic, şi asta fiindcă turismul global, cu cohortele de turişti năpădind bezmetic colţurile lumii, a preschimbat fenomenul într-o searbădă procesiune laică.

Punerea excursiilor la îndemîna vulgului a risipit misterul călătoriei, al cărei rang iniţiatic s-a degradat pînă la pragul trivial al distracţiei de masă. Şi de vină nu e atît răspîndirea epidemică a obiceiului – în virtutea căruia orice semidoct îşi poate nota impresiile pe care le-a cules într-o pretinsă escapadă teribilă, impresii la care însă renunţă repede pentru simplul fapt că lenea îl împiedică să mai lege cuvinte, drept care preferă să-şi facă o avalanşă de poze în care se contemplă narcisic –, de vină e altceva: dispariţia unei înălţimi de spirit care să justifice actul. Nu că povesteşti episoade pitoreşti asupra cărora nimeni nu-şi mai îndreaptă atenţia displace, ci că povestirea e ternă din lipsa unui orizont în matca căruia episoadele să capete sens. În loc de a descrie o itineră iniţiatică, jurnalul de călătorie devine un catastif cu anecdote deşucheate al căror înţeles e placid pînă la saţietate. Călătoria e stearpă fiindcă subiectul şi-a dat la rindea cîmpul trăirilor în duh. Şi atunci totul se reduce la o descriere de rutină: exponate de muzeu, obiceiuri indigene sau accidente nostime, dar în totul evocarea are un efect fad, de simulacru cultural.

Asta înseamnă că singurul mijloc prin care o însemnare de călătorie mai poate avea interes este s-o scoţi din raza curiozităţii turistice şi s-o aşezi sub o boltă pretenţioasă, de ambiţie metafizică. În acest caz ambitusul peripeţiei (mărimea traseului parcurs) îşi găseşte un echivalent în ambiţia cu care spiritul vrea să ajungă într-un loc străin. Sedentarii, deşi sunt naturi profunde cu aplecare meditativă, nu sunt ambiţioşi, căci etimologic ambiţia desemnează rîvna cu care un om vrea să parvină mărindu-şi ambitusul persoanei, adică cîmpul de rezonanţă a spiritului. Ambiţia e o virtute în mişcare, iar paranoizii, acele fiinţe tenace care văd în semeni doar nişte pigmei pe care trebuie neapărat să-i conducă, au un ambitus rătăcitor. Ei nu pot sta locului, detestînd rădăcinile. Numai că fără rădăcini nu există călătorie, ci doar vînzoleli cu scop hegemonic. Trebuie să ai unde să te întorci, vorba unui personaj din Dostoievski.

Citind cartea lui Gavril Cornuţiu, un medic psihiatru care a bătut mapamondul însemnîndu-şi impresii itinerare, afli cît de important e fermentul duhului în descrierea unei călătorii. În prezenţa spiritului, o itineră, oricît de prozaică, poate deveni o cale soterică (soteria = izbăvire), culminînd într-o eliberare resimţită ca o împlinire. Opusul itinerei soterice e agitaţia turistică sub imperiul unui mimetism snob. Nu călătoreşti ca să-ţi găseşti un echilibru, ci ca să caşti gura spre a avea ce povesti. A avea ce să povesteşti a devenit simptomul bravadei în timpuri de vilegiatură: parada ţine loc de trezire. Mai mult, nu baţi distanţe pentru a-ţi răscoli drojdia de înclinaţii care o porţi în sînge, ci pentru a fugi de tine. Şi cum drojdia o răscoleşti prin trezirea unor predispoziţii pe care le aveai înainte de începerea călătoriei, un drum e bun dacă e făcut cu ochii întorşi spre tine. Tocmai de aceea căile pe care le baţi sub imperiul unei chemări la care, dîndu-i curs, spiritul se va întoarce ca la o sursă de entuziasm, doar ele merită efortul de a le descrie. Restul e etalare impudică de senzaţii minore.

În Gîndurile peregrinului rezistă numai acele pagini unde fermentul spiritului e prezent. Pe fermentul acesta îl recunoşti după trei trăsături: 1) Cornuţiu caută să facă din fiecare drum un prilej de iniţiere, caz în care plimbarea capătă o tentă religioasă de pelerinaj interior. Nu ţinta din afară are însemnătate, ci drojdia obsesiilor pe care le trage după sine. E ca şi cum Gavril Cornuţiu merge într-un loc urmărind o statuie lăuntrică ale cărei muchii le descoperă călcînd în afara locurilor natale. Statuia e ideală, atavică, ţinînd de matricea sa stilistică, iar atingerea ei seamănă cu o terapie personală. La întoarcere, medicul se simte mai legat de locurile vernaculare. 2) Fermentul spiritului e mereu reflexiv, rostul drumului fiind să-i deschidă ochii asupra lumii din care a plecat, de pildă pe Gavril Cornuţiu, după ce bate patru continente şi vede zeci de ţări, îl apucă dorul de Munţii Orăştiei, conchizînd: „Drumul prin lume înseamnă drumul prin tine însuţi. Pe măsură ce transpiri scotocind lumea încet, încet, ajungi să te cunoşti.” (p. 38) 3)

Fiind reflexiv, fermentul îi dă un termen de comparaţie care îl motivează ancestral, sporindu-i conştiinţa de sine. „După ce am transpirat pe toate drumurile lumii în căutarea cunoaşterii umanului, prin ceea ce posedă sau a creat el mai specific, m-am întors la rădăcini. Iar surpriza a fost de proporţii. De fapt, umilitoare. Am constatat că despre strămoşii mei ştiam mai puţin decât despre alţii, iar ceea ce ştiam nu era doar puţin, nepermis de puţin, dar şi deformat. Îmi însuşisem deformarea pe care cei de rea-credinţă la adresa strămoşilor mei o inoculaseră generaţiilor de români, făcîndu-i pe strămoşi urîţi şi detestabili. Am constatat că eram ca un copil crescut de străini, învăţat să-şi dispreţuiască părinţii, predîndu-i-se doar informaţii deformate, trunchiate şi prin aceasta mincinoase. Sărace şi prin aceasta iarăşi mincinoase, imagini exact inverse decît realitatea, şi prin aceasta ticăloase. Am îmbătrînit şi încă nu am avut cine să-mi spună adevărul, pentru că puţini cunoşteau adevărul, iar vocea lor era stridentă, caraghioasă şi greu de perceput, datorită vacarmului care îi acoperea şi care, de fapt, le dorea acoperirea.” (p. 98) O asemenea revelaţie nu o au mulţi, iar cînd totuşi o au, se sfiesc s-o treacă altora.

Gavril Cornuţiu e cazul peregrinului care sfîrşeşte prin a-şi îndrăgi Transilvania după ce, culegînd din lume numeroase termene de comparaţie, găseşte că, la un examen lucid, propria ţară nu e atît de urîtă pe cît a crezut. Dar am greşi văzînd în autor o fire duioasă, scuturată de leşinuri bucolice. Gavril Cornuţiu are ochi maliţios, descriind fără complezenţă locurile unde ajunge: paginile despre mizeria întîlnită în oraşele sud-americane, despre kitsch-ul nord-american sau despre baza ludică a brazilienilor ţi se întipăresc în minte. Cum la fel ţi se întipăreşte luciditatea cu care, ajuns în Londra, intuieşte bomba demografică ce va duce la prăbuşirea civilizaţiei britanice, din cauza underground-ul străin sub unghi cultural şi rasial, care, neasimilabil fiind, va provoca în viitor conflicte interetnice.

În schimb, despre restul ţărilor europene (Olanda, Germania, Spania etc.) autorul se mulţumeşte a profera banalităţi docte, ca şi cum vrea să arate că şi-a făcut lecţiile, conspectînd meticulos ghiduri muzeale sau descriind amănunţit fresce murale. E în paginile acestea un clişeu de turist cultural, care nu face casă bună cu peregrinul inţiatic pe care îl reprezintă Gavril Cornuţiu. La capătul volumului, nu poţi să nu te întrebi: cînd o călătorie nu e o formă de mutilare? Răspunsul autorului este: cînd te ajută să-ţi găseşti rădăcinile. Nimeni nu poate fugi de matricea ancestrală pe care o poartă în vine, de aceea călătoria e ambitusul exterior care împlineşte o ambiţie atavică. Dacă ambiţia atavică dispare, atunci rămîne doar ambitusul spaţial, caz în care identitatea insului se şterge.

În fine, o ultimă nuanţă: e ştiută vorba că oamenii profunzi nu călătoresc, sau dacă totuşi o fac, ei săvîrşesc gestul cît mai rar, şi numai după ce şi-au ales cu atenţie destinaţia. Iar destinaţia şi-o hotărăsc în funcţie de gradul de chemare pe care îl resimt răzbătînd dinspre ea. Dacă dăm la o parte călătoriile din snobism şi pe cele dictate de profesie, dacă trecem peste escapadele de concediu, cînd vrem să ne scoatem pîrleala după tracasările de peste an, şi dacă mai înlăturăm călătoriile maladive, făcute sub imperiul fugii patologice de noi înşine, atunci nu mai rămîne în discuţie decît varianta călătoriei ca itineră spirituală: cea pe care o faci cu gîndul la otrăvurile pe care, purtîndu-le în tine, speri că le vei lepăda în cursul călătoriei. Cartea Gîndurile peregrinului face parte din această categorie: Gavril Cornuţiu are aderenţă la fundament, căci în pielea lui întîlnim un peregrin radical, a cărui conştiinţă a rădăcinilor e tema recurentă a cărţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara