Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Scrisori portugheze:
Iubire de Mihai Zamfir


Poţi oare iubi o ţară aşa cum iubeşti o fiinţă umană? Mai elocventă decît savante consideraţii teoretice mi se pare contemplarea unui caz concret.
Pentru Români, Portugalia nu-i nici atît de departe, nici atît de necunoscută cum s-ar putea crede. La prima vedere, totul ar trebui să ne despartă: distanţa geografică, necunoaşterea reciprocă, raritatea contactelor directe, diferenţele enorme de climă, vegetaţie, orizont. Portugalia trăieşte în altă lume, la propriu şi la figurat.
Există însă Români care s-au îndrăgostit, cu foarte mulţi ani în urmă, de Portugalia, în mod explicabil şi aparent absurd. Au învăţat artizanal limba portugheză, au absorbit prin toţi porii ocazionale ecouri culturale ce soseau pînă la noi din îndepărtata Iberie, transformînd cele cîteva reviste portugheze găsite întînplător în talismane informative, păstrate cu grijă, citite pînă la ultimul rînd. Au ajuns astfel să ştie multe lucruri despre portugheză şi despre Portugalia. Mult mai tîrziu, cînd zidurile vizibile şi invizibile ale comunismului s-au prăbuşit, aceşti impenitent îndrăgostiţi de Portugalia, care trecuseră de mult de prima tinereţe, au ajuns finalmente în ţara visată.
Confruntarea cu ţara la care ai visat zeci de ani, pe care ai cunoscut-o din cărţi şi din imagini, înseamnă - în majoritatea covîrşitoare a cazurilor - o decepţie cumplită; iubirea la distanţă (provensalul amor de lonh) prezintă incomensurabilul avantaj de a te păstra în contact doar cu imaterialul, cu promisiunea; coborîrea pe pămînt implică riscul grav al prăbuşirii visului.
În situaţii excepţionale, chiar şi intrarea în lumea materială poate prelungi iluzia. Se întînplă foarte rar, dar se întîmplă! Poetul care se îndrăgostise de Portugalia în studenţie, care a învăţat portugheza pe furiş, care şi-a agrementat iubirea ataşîndu-se cu tot sufletul de muzica portugheză (poetul nostru e şi muzician, pasionat de jazz), poetul, deci, atinge în cele din urmă Portugalia. Pare de necrezut, dar la el visul - în loc să se întrerupă - a continuat sub diferite forme. A întîlnit în Portugalia doar ceea ce a dorit să întîlnească.
Dovadă supremă de continuitate: ce credeţi că a făcut, în cele cîteva luni de bursă portugheză, poetul român ajuns la Lisabona? A scris, în limba engleză, o Istorie a jazzului portughez, cea dintîi, deoarece portughezii înşişi n-o făcuseră pînă atunci. Pentru ca o asemenea istorie să existe, a trebuit ca un Român să vină la Lisabona. Ca acesta să pună la contribuţie toate sursele portugheze şi străine, să scrie respectiva istorie - şi nu în portugheză, ci în engleză, pentru ca rodul investigaţiilor sale să poată fi universal receptat. Şi încă o precizare: această primă Istorie a jazzului portughez n-a fost tipărită în ţara direct interesată, adică în Portugalia (la capitolul tărăgănelilor şi al absurdului administrativ, Românii şi Portughezii sunt fraţi buni). Cartea a văzut lumina tiparului în România, la Cluj, aproape pe banii autorului însuşi. Volumul Jazz Connections in Portugal (Cluj, Alfa, 2001) se găseşte acum pe piaţă şi poate fi consultat de orice amator în materie.
Poetul, poliglotul şi muzicianul Virgil Mihaiu - că despre el este vorba - se poate considera, în cele din urmă, norocos: iubirea sa pentru Portugalia (datînd de peste treizeci de ani) n-a fost respinsă de obiectul iubirii, ci doar acceptată parţial, aşa cum se întîmplă în toate cuplurile. Ţara Lusitană i-a dat Românului ceva bani (o modestă bursă de cîteva luni) şi, cu asta, a considerat că şi-a făcut pe deplin datoria; lucrarea pe care Românul i-a închinat-o, propaganda implicită făcută cu acest prilej muzicii şi culturii portugheze, au fost apreciate, probabil, drept omagii fireşti.
Ca mereu în asemenea ocazii, Românul Virgil Mihaiu a rămas cel fericit, iar Portugalia - cea superior indiferentă.
Fapt curios, dar încurajator pentru speţa umană: oricare ar fi obiectul iubirii (în cazul de faţă, o ţară, o cultură), se va verifica veşnic străvechea lege a cuplului, după o împărţire predestinată a rolurilor: în iubire, există întotdeauna unul care iubeşte şi altul care se lasă iubit.