Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Iulius şi Novembrius de Ioana Pârvulescu


Je est un autre capătă, în cazul lui Tudor Arghezi, un înţeles deplin: eul său sprinten, cu geometrie variabilă, se deghizează de la o pagină la alta, poartă măşti pe măsura personajului ales şi nume pe măsura măştii, pînă la pierderea de sine. Scrierile autobiografice nu fac excepţie. O serie de semnături fanteziste din corespondenţă completează micul "dicţionar de pseudonime" propriu, pe care scriitorul pare să-l deschidă zilnic. Dacă numele cu care-şi încheie tabletele sînt pentru toată lumea, cele cu care-şi semnează corespondenţa dintre 1903 şi 1906 sînt afişul unui soi de teatru la purtător, roluri pe care Arghezi le interpretează pentru a-şi seduce unicul destinatar: domnişoara Arétie Panaitescu. Cea de care, într-unul din roluri, poate principal, e îndrăgostit. La 23 de ani lucrul pare firesc, dar Arghezi "e altul" şi la 23 de ani.

"într-acest eu am găsit de toate [...] în comerţ vecinic cu mine însumi am trăit pagini de sensaţii colosale: negre sau cristaline. Dacă eu ar fi lipsit din mine şi dacă ar fi avut o aceeaşi conştiinţă de golul ambiant, erau garderobe destule şi foarte solide în casa copilăriei mele, pentru a mă agăţa cu un fular în jurul gîtului printre relicvele costumale. Voi nu cunoaşteţi viaţa mea [...], voi nu puteţi şti cît am reflectat eu de-a lungul veacurilor trăite numai în spaţiul a 23 de ani".

Deşi această rubrică e dedicată numai jurnalelor, am simţit nevoia să mă abat de la regulă în cazul lui Arghezi: pe de o parte, pentru că nu şi-a adunat eurile în însemnări intime (le-a expus, zilnic, în "bilete" publice); pe de altă parte, pentru că schimbul său epistolar din tinereţe merită toată atenţia şi se încheagă într-un jurnal sentimental. De altfel, Arghezi pare să fi ţinut şi jurnal, măcar în tinereţe, după cum sugerează o frază dintr-o scrisoare către Arétie. în volumul Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă, (Ed. Eminescu, 1982), dl Barbu Cioculescu a însoţit epistolele argheziene cu un studiu remarcabil, de mari dimensiuni (59 de pagini) şi nu mă îndoiesc că scrisorile poetului, care pot reveni oricînd în actualitate, vor mai stîrni discuţii.
Corespondenţa dintre cei doi tineri (el monah, ea profesoară de română în devenire, căci mai dădea examene) începe cu prietenie. Cînd prietenia nu-i mai încape, vorba altui poet, dragostea care-i ia locul e afirmată de el şi negată de ea. Nu se ştie de ce pasiunea epistolară a celor doi a durat numai trei ani. Cîteva fragmente reluate în scrisorile lui sînt însă suficiente pentru a înţelege că Arghezi nu îi acordă credit zadarnic Arétiei: are cu cine să dialogheze. Cînd, în 1905, ieromonahul Iosif pleacă în Elveţia, în viaţa lui se mai petrece ceva: i se naşte un fiu. Dar mama băiatului nu e Arétie. Primul an elveţian aduce cu sine ultimele scrisori ale monahului către destinatara lui cea mai misterioasă.
Amprenta argheziană e limpede şi în aceste scrisori care-i precedă opera şi renumele: orice ar scrie, Arghezi face literatură. Nu literaturizează, ci transformă în literatură tot ce atinge. Cel mai original, aici, este modul de adresare. De la "Duduie" trece repede la "Amice", apoi la "Prietene", adăugîndu-i uneori epitetul "iubit", ca să continue cu "Micule păstor", "Iubitule", "Amicule", întorcîndu-se adesea la "Duduie" şi chiar la "Stimată domnişoară". Deşi recunoaşte că ideile lor nu sînt de acelaşi sex, încearcă, prin acest deghizament de piesă shakespeareiană, să-şi apropie corespondenta, să-i facă mărturisiri care, sub mască, sînt mai uşor de acceptat. Simţul limbii, de un rafinament aparte, dă o conotaţie jucăuşă reproşurilor transferate la genul masculin: "unde-ai stat închis ca un răutăcios, duminică...". Din ceremonialul adresării argheziene face parte şi un pronume de politeţe îndrăgostită: nu "dumneavoastră", nici "dumneata", ci un "voi" cu rezonanţe medievale, care-l transformă pe bărbat în cavaler şi adorator. Preocupat de dialogul eurilor sale cu tuurile pe care i le construieşte corespondentei, tînărul are nevoie de o adresare cît mai directă, dar pe care nu reuşeşte totuşi să i-o impună fetei: "Altă corectură: e corect să nu mă mai exageraţi, să nu mă mai priviţi refrigerent; v-aţi obicinuit să vedeţi în mine doi, pe cînd realitatea prezintă un singur individ: eu. Eu, tu, el (etimologic), dar niciodată noi. Or, scurt şi clar: nu mă mai pluralizaţi, căci absolut nu-mi convine şi chiar mă contrariază, mai ales că vă remarc faptul pentru a doua oară. "Eu" care ador simplul [...] am nefericirea să vieţuiesc printre oameni care au inventat vocabluri (sic) şi dictoane tinzînd să îndoiască numărul real. Unde o fi ţara ideală în care nu numai lui D-zeu să i se zică "tu", ci oricăruia, mic, mare, rudă, strein, sau înrudit prin afinităţi".
în ce-l priveşte, semnatarul îşi ia, pe lîngă felurite combinaţii de iniţiale, un nume romantic - cu sensuri contextuale pentru cei doi prieteni - Novembrius. îşi asumă deci brumele şi frigul, poate mănăstiresc, în timp ce ei îi acordă lumina solară a lui iulie. Iulius şi Novembrius devin astfel un cuplu antagonic.

"V-am cunoscut şi m-aţi cunoscut, cu mai mult interes decît cunosc şi mă cunosc foarte mulţi oameni.
S-a-ntîmplat să aveţi opiniuni greşite despre mine - într-un moment chiar urîte (urîte în sine). Am ţinut să vă gonesc iluziile şi să disip pulberea auriferă, în care v-am strălucit o clipă. E corect să nu vă alimentez eroarea. [...] De cîte ori voi gîndi la voi, nu voi avea dezgustul de mine, pe care fatal îl lasă în conştiinţă trecerea unei mistificări".

După 19 scrisori, bărbatul îl înlocuieşte pe voi cu tu şi prietenia cu un sentiment "căruia ne-am codit cîtva a-i zice cum îl cheamă: numele lui cel mai neromantic şi mai frumos, în limba noastră, e Dragoste". Dar nici viaţa lui tu nu e prea lungă, nici numele sentimentului nu e acceptat de parteneră. Sau poate el este cel care-l schimbă, revenind la prietenie. Novembrius nu era un epistolier previzibil. Poate că îl iubea pe Iulius, dar cu siguranţă că nu era un îndrăgostit comod. "îl" ceartă, se apără acuzîndu-l, îl manipulează, îi face morală, e tiranic şi mai mult se răsfaţă decît îşi răsfaţă prietenul feminin. Dragostea lui nu seamănă mai deloc cu cea biblică, din atît de cunoscuta şi totuşi atît de proaspăta Epistolă a lui Pavel către Corinteni: nu crede totul, nu nădăjduieşte prea multe şi nu suferă nimic. Se mînie şi uneori se laudă. Cade în tot felul de ispite, dar are dorinţa adevărului, "se bucură de adevăr": "Examinatu-v-aţi vreodată imparţial ? Nu cred! V-aţi ridicat vreodată peste sfera de convenţiuni şi de opiniuni catechismice ale mediului [...] ? Să credeţi că nu sînt un scelerat, şi nu caut să subminez edificiul vostru psihic; eu vă consider în afară de împrejurări şi de stare biologică sau socială, ca pe un brav şi frumos adept al Adevărului".
Deşi nu e acel îndrăgostit tradiţional cu care Arétie s-ar putea să fi fost obişnuită din cărţi, Novembrius are gesturi (şi cuvinte) de o neînchipuită gingăşie faţă de partenera lui din plic. Pentru ea, e plin de nuanţe şi de dantele stilistice, dar, de cîte ori o simte ameninţată (boală, eşec, nemulţumire sufletească) o sprijină neîntîrziat, cu reconfortantă forţă. Declaraţia de dragoste, deşi e îndeobşte evitată, scapă uneori din fuga condeiului: "E obiceiul ca scrisorile să sfîrşească cu cîte un madrigal, şi gîndesc să nu calc de astă dată obiceiul, deşi meşter de madrigale nu m-a fabricat Iehovah. Dacă aş face unul, ar fi complicat şi, poate, cam sucit. Mai bine simplu şi categoric: vă doresc sănătoasă, puternică şi zglobie în cugetare şi în plus vă doresc (fără calificative)".
Este ciudat că în timp ce la Eminescu, de pildă, fiecare element biografic şi fiecare scrisoare au fost puse să lumineze opera, în cazul lui Arghezi cele două zone ale scrisului au rămas, pentru specialişti, complet distincte. Şi totuşi în aceste scrisori se află sursa titlului Agate negre (ochii fetei sînt comparaţi de mai multe ori cu agatele), multe motive din poezia de dragoste şi destule imagini din psalmi. "Tare sînt singur; Doamne, şi pieziş! / Copac pribeag uitat în cîmpie, / Cu fruct amar..." - sună începutul unuia dintre cei mai cunoscuţi Psalmi, care face ecou unor imagini din scrisori: "Poate că sînt singurul copac prin locurile acestea, rămas de la sciţi pe şesurile Danubiului - producător de fructe de felul acesta; e o sevă bogată însă în mine..." (XXII) Sau: "...şi-ţi voi sta în faţă ca un copac singur, gînditor cu el însuşi" (XXXI). Mărturii despre credinţă, despre religie şi dogmă, despre dragoste şi poezie vin să completeze lumea scrisului arghezian. întorsăturile sintactice şi plasarea cîte unui perfect simplu, atît de colocvial, în zona meditaţiei lirice eterate ţin de amprenta lui stilistică. Pe alocuri, revolta împotriva unor reguli şi convenţii care i se par strîmbe şi rele ia tonul de pamflet în care nimeni nu-l va întrece mai tîrziu: "Am îndrăznit să numesc pe eroii acelei ţări glorioase, strălucite, viteze, geniale, extraordinare, colosale, gigantice, piramidale... "dobitoci", de pe cum şi voi v-aţi oferit luxul de a vă distra cu ei şromânii n.m.ţ ca cu nişte mingi de păr de bou" (XII). "Năucii intelectuali", cufărul de idei prea strîmt, "curiozitatea mioapă a mătrăgunelor locale" şi ipocrizia feţelor bisericeşti sînt, încă de pe acum, săgeţi din arcul cu care, mai tîrziu, poetul va ţinti Tăria. Deocamdată, ţinta gîndurilor, bucuriilor şi revoltelor lui este Iulius-Arétie din strada Labirint. Nu vom şti probabil niciodată dacă a atins-o. Scrisorile fetei s-au pierdut, iar biografia ei s-a destrămat. Rămîne, din ea, un nume de războinic.