Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Ivo Andric: Despre frumos şi creaţie de Drăgan STOIANOVICI


Deseori mă întreb, ziua şi noaptea (mai ales noaptea!), dacă eu doar scriu despre cineva care suferă, sau îl privesc şi îl văd aievea pe cel ce suferă, sau eu însumi şi sufăr şi descriu propria-mi suferinţă.

*

Gândul vieţii veşnice de dincolo de mormânt a creat tot ce se cheamă operă umană în această lume. El este deopotrivă născătorul oricărei vieţi civilizate şi cauza de căpetenie a mizeriei şi imperfecţiunii ei. Căci, cu ochii la veşnicie, ca la un model îndepărtat şi inaccesibil, ţesem această viaţă a noastră, scurtă şi încâlcită. Numai aşa sunt posible şi explicabile toate acestea: şi noi, şi viaţa, şi voinţa şi puterea noastră de a o trăi.

*

Sfârşit de noiembrie, vânt slab, cer senin şi soare puternic. O dimineaţă în care aş putea să şed îndelung la masă şi să scriu cu spor. În faţa mea răsar chipuri şi scene de viaţă, se deapănă epoci, se dezvăluie relaţii dintre societăţi şi evenimente, se lămuresc cauze, se limpezesc destine ale unor indivizi şi istorii ale unor specii. Se întâmplă ceva ca un miracol: hârtiile trăiesc, lucrurile vorbesc, oamenii nu se înşală pe ei înşişi nici nu înşală pe alţii. Iar în jurul urechilor îmi zumzăie, aidoma unor albine îngreunate, cuvintele - cuvinte fără număr, veridice şi exacte, care exprimă în chip desăvârşit ceea ce privesc şi descopăr.

Atunci însă, subit, împing totul la o parte, mă scol şi plec, cu o tăcere adâncă în mine şi cu un imens gol în faţa ochilor.

*

De regulă se întâmplă aşa: când eu trăiesc şi mă bucur de viaţă, opera mea îşi doarme somnul de moarte şi doar din când în când delirează în somn; iar când pătimesc, netrăind, atunci opera mea trăieşte şi creşte, hrănindu-se din suferinţa mea ca dintr-un pământ mănos.

(6. XI 1948)

*

A fi un scriitor fecund şi cunoscut înseamnă a pune între tine şi ceilalţi oameni o moviliţă de hârtie tipărită şi un întreg munte de inexactităţi şi malentendu-uri.

*

Scriitorul trebuie să fie taciturn, aidoma cărţii sale de pe etajeră. El trebuie să-i determine pe oameni să citească aceste cărţi ale sale dacă vor să afle ceva despre personalitatea lui. Iar apoi - trebuie să-i lase, păcăliţi şi dezamăgiţi, pentru că n-au aflat nimic din ceea ce doreau să ştie. Asta să le fie pedeapsa pentru curiozitatea lor maladivă.

*

Un exemplu de text în care simt întotdeauna ceva cald şi cunoscut, ceva trăit parcă de mine însumi, şi care, pentru mine, este în întregime pătruns de poezie: "Dolor mio nel sentire a tarda notte seguente al giorno di qualque festa il canto notturno de villani passegeri" (G. Leopardi).

*

Scriitorului nu i-a stricat niciodată o mică doză de naivitate, în timp ce prudenţa excesivă, "seriozitatea" şi înţelepciunea livrescă îl duc adesea pe căi greşite, la uscăciune şi sterilitate. Căci scriitorul nu este avocat şi nici inginer.

*

Limba în care scrii dumneata este interesantă, insolită şi capabilă de numere de efect şi acrobaţii. Aşa cum părinţii care sunt gimnaşti de circ îşi solicită şi îşi antrenează de mic copilul pentru figuri periculoase la trapez, aşa şi dumneata ţi-ai exersat limbajul şi l-ai pregătit pentru salturi îndrăzneţe şi parade sclipitoare. Un adevărat copil-minune! Numai că cine a văzut la ce exerciţii dure şi nemiloase l-ai supus spre a face din el ceeace este acum, a priceput numaidecât că nu era propriul dumitale copil.

*

Când mă aşez să scriu, toţi cei ce-mi sunt apropiaţi şi cunoscuţi mor pentru mine, spre a putea să se nască şi să păşească în viaţă alţi oameni, cei ce prind chip pe coala mea de hârtie. Şi abia după ce reuşesc să dau acestor oameni noi un oarecare conţinut şi formă, mă întorc printre oamenii vii, aceia din viaţa mea. Iar a doua zi acest joc se repetă. Aşa se face că întruna sunt infidel, când unora, când celorlalţi.

*

La poeţi şi alţi oameni de litere, poate că şi la artişti în general, se întâlneşte frecvent o gravă şi fatidică deformaţie profesională. Ea constă în aceea că între artist şi viaţa reală - cea pe care o considerăm şi o numim reală - se tot adună, cu timpul, strădanii, dorinţe, iluzii, neînţelegeri şi aprehensiuni, succese şi eşecuri, până când se formează din ele un zid insurmontabil şi impenetrabil.

Undeva lângă acest zid, "eminentul artist" se îmbolnăveşte de inimă rea şi moare în urma pierderii contactului cu această realitate aflată aproape, la doar câteva palme distanţă de el, dar de care natura muncii lui l-a despărţit total şi pentru totdeauna.

Cele spuse aici nu sunt nicidecum un bocet romantic, ci un adevăr viu şi de netăgăduit.

*

În timp ce ascult o anume piesă muzicală, şi puţin după aceea.

Frumuseţea e o amăgire şi o capcană în calea omului, unul din blestemele inexplicabile ale existenţei sale. Nu o cunoaştem şi nu o posedăm, dar trăim de dragul ei şi ne mistuim după ea. Nu se vede unde se naşte şi în ce chip, o urmărim anevoie şi nesigur cât timp durează, şi în zadar jelim şi tânjim după ea atunci când dispare. Între naşterea şi dispariţia ei nu se întâmplă, la drept vorbind, nimic, încât se poate spune că de fapt ea nici nu există. Iar când ai spus că nu există, acesta e şi maximum care se poate spune despre ea, dar în fond şi asta ai spus numai pentru ca să poţi vorbi despre ea. Spui despre ea că "nu există", ceeace e ca şi cum ai spune "nu există ieşire şi salvare", "nu există sens şi finalitate", "nu există încheiere" sau, şi mai exact, ca şi cum ai spune "nu există nimic".

Aşa se face că ceea ce numim frumuseţe nu e decât un miraj, dar un miraj care suprimă şi anihilează totul, inclusiv cele mai înalte şi mai viguroase realităţi, şi care-şi clădeşte castelele-năluci pe nimic şi din nimic, pe solul pustiului de el însuşi creat.

*

În timpul concertului mi-a apărut în minte imaginea podului de piatră, retezat la jumătate, cu cele două părţi ale arcului frânt tânjind dureros una spre cealaltă şi indicând într-un ultim efort linia unic posibilă a arcului dispărut. Întruchipa fidelitatea şi superba intransigenţă a frumuseţii care nu admite alături de sine decât o singură posibilitate: nefiinţa.

*

Cât de adâncă şi de străveche este neîncrederea tuturor "oamenilor faptei" faţă de fantezie şi de tot ce vine de la ea! Sacerdoţi, militari, negustori, politicieni, savanţi - toţi sunt inamicii ei şi toţi profită de pe urma ei.

*

Numai tinereţea are curajul şi puterea de a iubi frumosul - în chip total, sincer, necondiţionat şi necumpănit. Numai tinereţea e atât de "zănatică" şi - atât de magnifică. Mai apoi, mai apoi totul e şi în privinţa asta, mai mult sau mai puţin, compromis, minciună şi falsă consolare.

*

Cred că nu voi izbuti niciodată, nici pe departe, să exprim frumuseţea pe care o posedă faptele obişnuite, întâmplările mărunte şi micile bucurii ale vieţii cotidiene când sunt privite printr-o mare îngrijorare sau durere care pentru moment ne eclipsează lumea.

Prin filtrul grijilor şi eforturilor nesfârşite, bucuriile vieţii par de o frumuseţe desăvârşită şi încântătoare. Iar dacă am putea ca, după ce grijile şi eforturile încetează, să vedem aceste bucurii cu aceiaşi ochi, am fi pe deplin recompensaţi pentru tot. Dar nu putem.

*

Toţi suntem îndatoraţi frumuseţii, numai oamenii neciopliţi şi insensibili caută să se sustragă acestei obligaţii şi nu vor să-şi dea obolul. Iar din această pricină alţi oameni, cu fire mai sensibilă şi mai aleasă, plătesc mai mult decât datorează, deseori mai mult şi decât pot şi decât le-ar fi îngăduit. Trebuie spus însă că nici acei rău-platnici nu fac nimic bun şi inteligent cu ceea ce au economisit.

*

Există o mulţime de oameni sensibili şi slabi care toată viaţa lor aşteaptă şi îşi doresc o răfuială totală şi definitivă cu viaţa, cu societatea, cu oamenii din jurul lor; visează la ea intens şi neîntrerupt, încearcă adesea şi în felurite moduri s-o înfăptuiască şi, fireşte, niciodată nu reuşesc; îşi consumă într-asta cele mai preţioase puteri şi cei mai frumoşi ani; ratează toate ocaziile de a înfăptui ceva real şi util; iar la urmă, devenind din această pricină ridicoli şi nesuferiţi tuturor, dispar împreună cu visul lor zadarnic şi nefiresc.

Doar câte unul din ei, care se întâmplă să fie în plus şi artist, reuşeşte câteodată ca din visarea sa sterilă, din diferendul său insolubil cu viaţa şi din incapacitatea sa de a-l rezolva, să facă o operă artistică, dând astfel, pe alte căi şi în alte moduri, un sens vieţii sale unice şi ruinate din pricina unei iluzii maladive.

*

Am gândit mult şi intens despre lume, despre oameni şi problemele cu care ei se confruntă, dar m-am ferit să-mi transpun toate gândurile în cuvinte şi să le aştern pe hârtie. Poate că totuşi nu m-am ferit de-ajuns.

Un scriitor trebuie să se mişte astfel încât niciodată să nu se apropie de limita posibilităţilor sale, necum să se izbească de ea. Şi totuşi, cu toţii greşim în privinţa asta.

*

Sălăşluieşte în mine un gând de demult, probabil moştenit: că în orice joc, ca şi în orice artă, omul se pierde pe sine. Orice formă ar lua acest gând - creştină (aşa cum a apărut la mine, încă din copilărie), islamică sau filosofică, în afara tuturor credinţelor şi confesiunilor - eu simt că el există şi că-şi are întotdeauna îndreptăţirea sa, foarte relativă şi nu deosebit de clară, dar neîndoielnică.

*

Din ceea ce n-a fost şi ceea ce nu va fi niciodată, scriitorii iscusiţi plăsmuiesc cele mai frumoase povestiri despre ceeace este.

*

Şi literatura şi ştiinţa se ocupă mult de oamenii bolnavi sau vicioşi, de maniaci, de delincvenţi, în genere de făpturi ieşite din comun şi socialmente nocive. Studierea acestor subiecţi şi a imboldurilor şi actelor lor ne poate umple de pesimism şi de îndoială în posibilitatea oricărui progres autentic şi a adevăratei fericiri a omului.

Oamenilor normali, corecţi şi socialmente utili li se acordă atenţie mult mai rar, deoarece ei nu stârnesc curiozitatea, nu tulbură funcţionarea mecanismului social, ci dimpotrivă, o înlesnesc. Dacă însă ne-am apuca să-i studiem şi pe cei ce sunt normali, ba chiar şi preţuiţi şi agreaţi pentru calităţile şi virtuţile lor, dacă am pătrunde adânc cu privirea dedesubtul acestor virtuţi, chiar şi a unora cum sunt modestia, sobrietatea, altruismul şi spiritul de sacrificu, poate că am face şi aci descoperiri mari şi grave, poate că asta ne-ar umple de un pesimism şi mai mare, fără leac şi fără ieşire.

*

Opera care a dobândit recunoaştere stârneşte din partea multor oameni admiraţie şi respect, dar la un anumit număr din ei naşte şi sentimente ostile şi reacţii neaşteptate. Lângă ea, ca lângă exponatele din muzee, ar trebui pusă inscripţia: "Nu atingeţi". Dar asta nu se poate, şi atunci opera ta stă ca pomul de lângă drum, ca un monument fără pază, şi pe ea îşi scrijelesc numele şi lasă tot felul de urme diverşi trecători trândavi şi mărginiţi.

Nu se pot nici pe departe anticipa şi enumera toate posibilităţile şi toate riscurile care decurg de aici. Liniştea ta, ba chiar nici prestigiul şi onoarea ta personale, nu mai depind de tine. Tu ţi-ai înstrăinat cea mai bună parte din tine şi ai lăsat pe seama unor creiere străine, necunoscute, a unor guri şi condeie străine, s-o tălmăcească potrivit viziunilor, instinctelor şi intereselor lor. Oricine are asupra ei o putere mai mare ca tine. Nici cât trăieşti, nici după moarte, nu mai eşti ocrotit şi sigur. Orice ţi se poate întâmpla.

Pe tine şi pe opera ta îşi vor vărsa năduful iconoclaşti care instinctual doresc să vadă cum arată tot ce-i vertical atunci când e culcat la pământ, maniaci cărora le place să scuipe sau să urineze tocmai lângă opera altcuiva, mai cu seamă dacă ea se bucură de oarecare faimă, invidioşi care, neputând contesta opera, se grăbesc să-l înjosească şi să-l împroaşte cu noroi pe cel ce a creat-o. Admiratorii te vor apăra, însă de multe ori o vor face şi aşa cum n-ai vrea şi cum ţie nu-ţi place.

După opera ta se vor adăposti şi militanţi oneşti ai diverselor curente şi ideologii, şi fanatici care nu au cu ea nicio legătură, şi se vor servi de ea fără scrupule în măsura în care lucrul acesta le este de folos şi în modul care le e cel mai convenabil. Necerându-ţi niciodată consimţământul, te vor tălmăci în chip arbitrar, câteodată şi intenţionat anapoda. Potrivit voinţei altora şi spre paguba ta, vei fi când guelf, când ghibelin. Te vor retipări fără să te întrebe, te vor traduce infidel. Te vor lăuda cititori pe care tu nu i-ai lăuda niciodată, te vor defăima câteodată unii pe a căror opinie pui mare preţ. Îţi va ieşi pe nas bruma de glorie de care ai avut parte. Şi la urmă nu-ţi vei dori decât un singur lucru: să te întorci în anonimatul din care ai avut sminteala şi nesăbuinţa să ieşi. Dar asta nu-ţi va reuşi, în orice caz nu uşor şi nici repede.

*

Scriu mai rar, şi mai greu. Observ asta deja de ceva vreme. Observ şi acum cu aceeaşi emoţie totul în jur şi ascult vocile din mine, dar constat că atenţia mea îşi schimbă direcţia şi alege alte obiecte. Odinioară mă atrăgeau realităţile concrete, iar acum mă întorc tot mai mult spre esenţele fără nume. Tot mai puţin acord atenţie chipurilor individuale, izolate. Tot mai puţin mă interesează numele, numărul şi particularităţile oamenilor şi ale obiectelor, şi tot mai mult speciile în care se cuprind, legile comune ale vieţii lor şi sensul existenţei lor.

O asemenea viziune nu generează opere poetice, ci consideraţii filosofice, iar acestea nu valorează mult când vin dela cineva care nu este filosof.

*

Dimineaţă. Stau la masă şi privesc în faţa mea un manuscris, ceva ce am lucrat ieri şi alaltăieri şi ar trebui să continui acum. Cu dureroasă mirare constat că nu sunt apt pentru aşa ceva.

Ca şi cum altcineva, sub numele meu, a scris toate acestea, iar apoi a murit sau a plecat pentru totdeauna. Ca şi cum textul de dinaintea mea ar fi scris într-o limbă pe care eu nu o cunosc şi n-am cunoscut-o bine niciodată.

Şed şi, cu jenă şi mare tulburare, aştept clipa inevitabilă când va ieşi la iveală înşelătoria mea şi îndoita mea ruşine. Prima, că, uite, nu sunt în stare să leg ca lumea două vorbe; iar a doua, că m-am dat atâta vreme drept scriitor şi că toată lumea m-a considerat şi m-a numit aşa.

*

Chateaubriand, vorbind despre modul în care a descris continentul american, a notat şi asta:

"J'ai męlé bien de fictions ŕ des choses réelles, et malheureusement les fictions prennent, avec le temps, un caractčre de réalité, qui les métamorphose".

(Mă întreb dacă nu cumva vicontele, ca de atâtea ori în viaţă, trişa şi aici, şi aceasta spre paguba sa, şi dacă nu lua şi în acest caz "ficţiunile" drept "realităţi" şi vice-versa).

*

După-amiază unduitoare. Multe versuri, puţină muzică acompaniindu-le precum umbra tremurândă a perdelei diafane mişcate de vânt. Câte unul din aceste versuri intră în rezonanţă cu mişcările perdelei şi dezvăluie subit un mirabil ţinut de frumuseţe, o întreagă lume în care credem mai ferm şi mai irezistibil decât în propria-ne existenţă. Atâta forţă şi veridicitate poate să aibă câte un vers minuscul de numai cinci cuvinte, care se pot rosti dintr-o suflare.

*

Dacă un om se dedică cu totul scrierii de povestiri, va avea un destin de neinvidiat. Mai devreme sau mai târziu, total sau parţial, el îşi va pierde drumul şi locul său în lume. E adevărat că straniul şi primejdiosul joc în care s-a angajat îi dăruie şi satisfacţii şi recompense miraculoase. Pe cei patru pereţi ai odăii sale jocul acesta îi creează un cer cu nori şi seninuri şi un pământ cu zări şi oceane, numai că toate aceste întinderi şi toată această bogăţie amăgitoare le văd mai limpede cititorii săi decât el însuşi, care în timp ce le crea şi-a pierdut vederea şi care acum, după ce le-a creat, a prins frică şi oroare de ele.


(Fragmente de volumul Semne de lîngă drum, în pregătire la Editura Curtea Veche)