Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

oameni din Dublin:
James Joyce - Un caz trist de Violeta Baroană

Preambul la o retraducere

Oameni din Dublin de James Joyce a apărut în anul 1914. Volumul acesta de nuvele a fost tradus prima oară în limba română de Frida Papadache, iar după ea de Radu Paraschivescu.
Joyce este unul dintre acei autori care se dezvăluie altfel la fiecare nouă traducere. Traducerile menţionate mai sus, amândouă notabile, sunt de fapt o unealtă, unica, aş zice, în cazul lui Joyce, pe care o poate folosi criticul literar în înţelegerea textului.
Joyce este unul dintre acei autori care nu va avea niciodată suficiente traduceri, chiar dacă ele ar fi de ordinul zecilor – ceea ce nu este cazul. Propunem o a treia traducere a uneia dintre nuvelele cuprinse în Oameni din Dublin. Ea a fost făcută pe parcursul a doi ani de zile de muncă neîntreruptă, cu multiple reveniri şi amplă documentare, şi aparţine unei angliste a cărei teză de doctorat va examina tocmai acest volum.
Fiind vorba de un debut absolut al tinerei traducătoare, care mi-a fost studentă, masterandă, iar acum colaboratoare, îi doresc drum bun pe acest drum atât de greu al înţelegerii operei enigmaticului modernist care a fost Joyce. (Lidia Vianu)

Domnul James Duffy locuia în Chapelizodi deoarece dorea să stea cât mai departe cu putinţă de oraşul al cărui cetăţean era, şi deoarece toate celelalte suburbii ale Dublinului i se păreau meschine, moderne şi pretenţioase. Locuia într-o casă veche şi întunecată, iar ferestrele camerei sale dădeau spre curtea unei distileriiii lăsate în paragină; sau, mai sus de ea, spre râul nu tocmai adânc pe care este construit Dublinul. Pe pereţii înalţi ai camerei sale fără covor nu atârna nici un tablou. El singur îşi cumpărase fiecare lucru din cameră: un pat negru de fier, un lavoar cu cadru metalic, patru scaune de răchită, un cuier, o găleată pentru cărbuni, un grătar pentru sobă, câteva vătraie, şi o masă pătrată pe care se afla un pupitru înalt. Cu ajutorul unor rafturi albe, de lemn, o bibliotecă fusese amenajată într-o nişă. Patul era acoperit cu o cuvertură albă, şi la picioarele lui era un covoraş stacojiu cu negru. O mică oglindă de mână atârna deasupra lavoarului, iar în timpul zilei, o lampă cu abajur alb era singurul obiect care împodobea căminul. Cărţile de pe rafturile albe de lemn erau aranjate de jos în sus, după dimensiuni. Un volum cu operele complete ale lui Wordsworthiii stătea la un capăt al raftului de jos, iar un exemplar al Catehismului din Maynoothiv, prins într-o copertă de caiet, se afla la capătul raftului de sus. Pe pupitru se găseau mereu cele necesare scrisului. În pupitru se aflau manuscrisul unei traduceri de Michael Kramerv, al lui Hauptmann, cu indicaţiile scenice scrise cu cerneală roşie, şi colile de hârtie care erau prinse cu o agrafă de alamă. Din când în când, pe aceste foi mai apărea câte o propoziţie, iar într-un moment de ironie, titlul unei reclame pentru Bile Beansvi fusese lipit pe prima pagină. Dacă ridicai capacul pupitrului, se simţea o mireasmă; era mirosul creioanelor din lemn proaspăt de cedru, sau cel al sticlei cu lipici, ori cel provenit de la vreun măr prea copt, lăsat acolo şi uitat.
Domnul Duffy detesta orice ar fi putut desemna o dezordine fizică sau mintală. Un doctor medieval l-ar fi considerat o fire saturnină. Chipul, care purta povara anilor trăiţi, avea culoarea cafenie a străzilor din Dublin. Avea un cap lunguieţ şi destul de mare, cu păr negru şi aspru, iar mustaţa castanie nu reuşea să acopere întru totul gura neprietenoasă. Pomeţii dădeau şi ei feţei o expresie aspră, dar nu era nici urmă de asprime în ochii care priveau lumea pe sub sprâncenele castanii, lăsând impresia unui om mereu dornic de a descoperi în alţii semnele îndreptării, dar care nu o dată era dezamăgit. Trăia la o oarecare distanţă de propriul corp, privindu- se pe sine pieziş şi iscoditor. Mânat de un straniu obicei autobiografic, din când în când îşi formula în gând o propoziţie scurtă despre sine, cu subiectul la persoana a treia şi cu predicatul la timpul trecut. Nu dădea niciodată de pomană săracilor şi mergea cu pas apăsat, ducând cu sine un baston solid din lemn de alun.
Era de ani buni casier la o bancă privată din Baggot Street. În fiecare dimineaţă venea cu tramvaiul din Chapelizod. La amiază mergea să ia prânzul la micul local al lui Dan Burke: o sticlă de bere blondăvii şi un platou mic cu biscuiţi de arorutviii. La patru scăpa de la slujbă. Lua cina la un birt de pe George Street, unde se simţea la adăpost de tinerii spilcuiţi ai Dublinului, iar în meniu nu găseai feluri pompoase. Îşi petrecea serile fie în faţa pianului proprietăresei sale, fie colindând străzile de la marginea oraşului. Pasiunea sa pentru muzica lui Mozart îi purta din când în când paşii la operă sau la câte un concert; acestea erau singurele plăceri pe care şi le îngăduia.
Nu se apropia de nimeni şi nici nu avea prieteni, tot aşa cum nu mergea la biserică şi nici nu credea în nimic. În viaţa lui spirituală se ţinea departe de ceilalţi, vizitându-şi rudele de Crăciun şi conducându- le pe ultimul drum atunci când mureau. Îndeplinea aceste îndatoriri sociale de dragul vechii demnităţi, însă alte reguli convenţionale ale vieţii civice nu accepta. Se gândea, e drept, că în cine ştie ce împrejurări ar putea să jefuiască banca, dar cum aceste împrejurări nu se iveau, viaţa sa îşi urma liniştită făgaşul, lipsită de peripeţii.
Într-o seară, s-a întâmplat să stea lângă două doamne în sala Rotundaix. Sala era aproape goală, şi puţinii spectatori erau tăcuţi, ceea ce era de rău augur. Doamna de lângă el privi în jur o dată sau de două ori la sala pustie, apoi spuse:
– Ce păcat că este aşa de puţină lumex astă-seară! E tare greu să cânţi unor scaune goale!
Luă comentariul ei drept o invitaţie. Fu surprins să vadă că nu era câtuşi de puţin stânjenită. În timp ce discutau, încercă să şi-o întipărească pentru totdeauna în minte. Când află că fata de lângă ea îi era fiică, socoti că era cu un an sau doi mai tânără decât el. Chipul ei, care precis fusese frumos cândva, îşi păstrase aerul inteligent. Era o faţă ovală, cu trăsături bine conturate. Privirea ochilor ei, de un albastru foarte închis, era fermă. Se citea în ea la început un aer de superioritate, însă după aceea pupila păru că se pierde în iris, dând senzaţia unei abandonări premeditate, dar, de fapt, aceea fu clipa când se dezvălui sensibilitatea ei profundă. Pupilele îşi reveniră numaidecât, firea pe jumătate dezvăluită redeveni precaută, iar haina scurtă de astrahan, care trăda un bust cu rotunjimi generoase, îl făcu să intuiască acel aer de superioritate cu şi mai multă intensitate decât înainte.
O întâlni iarăşi, câteva săptămâni mai târziu, la un concert în Earlsfort Terrace şi, profitând de neatenţia fiicei sale, încercă să se apropie mai tare de ea. Ea pomeni o dată sau de două ori de soţul ei, dar tonul pe care o spuse nu suna ca un avertisment. Se numea doamna Sinicoxi. Stră-stră- bunicul soţului ei fusese din Livorno, iar soţul ei era căpitan pe un vas comercial care făcea curse între Dublin şi Olanda; aveau un singur copil.
A treia oară când o întâlni întâmplător, se încumetă să-i propună o întâlnire. Ea veni. Era prima întâlnire din multele ce aveau să urmeze. Se întâlneau numai seara şi alegeau cele mai discrete cartiere pentru plimbările lor. Însă domnului Duffy îi displăceau întâlnirile pe ascuns, şi, văzând că erau siliţi să se vadă pe furiş, îi ceru să-l invite la ea acasă. Căpitanul Sinico îi încurajă vizitele, cu gândul că era în joc mâna fiicei lui. De mult nu mai vedea în nevasta lui o femeie atrăgătoare, drept care nici nu-i dădu prin minte că nu toată lumea gândeşte ca el. Dat fiind că soţul era mai tot timpul plecat, iar fiica mergea să dea lecţii de muzică, domnul Duffy se putu bucura din plin de compania doamnei. Nici el, nici ea nu mai trăiseră ceva asemănător, şi nici unul dintre ei nu avu sentimentul că nu se cuvine să facă ceea ce fac. Treptat, ea deveni părtaşa gândurilor lui. El îi împrumuta cărţi, îi oferea teme de reflecţie, o includea în viaţa lui intelectuală. Iar ea asculta tot ce-i spunea.
Uneori, în schimbul teoriilor lui, ea îi povestea întâmplări din viaţa ei. Cu o grijă aproape maternă, îl îndemna să-şi deschidă inima întru totul; îi deveni confidentă. El îi spuse că o vreme luase parte la întâlnirile unui Partid Socialist Irlandezxii, unde se simţise total străin în mijlocul a douăzeci de muncitori rigizi, adunaţi într-o mansardă slab luminată de o lampă cu ulei. Când partidul se scindase în trei grupări, fiecare cu propriul său conducător, şi în propria sa mansardă, el încetase să se mai ducă la întâlniri. Discuţiile muncitorilor, spuse el, erau prea şovăielnice. Interesul acestora pentru salarii i se păruse exagerat. Era de părere că erau mult prea pragmatici şi, prin urmare, îi revolta precizia gândirii detaşate de viaţa de zi cu zi, gândire pe care ei nu şi-o puteau permite. Nici o revoluţie socială nu avea să lovească Dublinul cel puţin câteva secole de acum înainte, îi spuse el.
Îl întrebă de ce nu-şi aşterne gândurile pe hârtie. La ce bun?, o întrebă el, cu dispreţ deliberat. Pentru a se întrece cu negustorii de palavre, care nu sunt în stare să rămână consecvenţi şaizeci de secunde la rând? Pentru a se supune criticilor unei clase mijlocii, obtuze, care îşi lasă moralitatea în grija poliţiştilor şi artele frumoase în grija impresarilor?
Deseori se ducea la căsuţa ei din afara Dublinului şi deseori petreceau serile singuri. Treptat, pe măsură ce deveneau părtaşul gândurilor celuilalt, începură să discute lucruri mai puţin abstracte. Străin cum se simţea, căldura ei îi era foarte necesară. De multe ori se întâmpla ca ea să amâne să aprindă lumina, deşi întunericul se lăsase. Odaia discretă şi întunecată, singurătatea lor, şi muzica ce încă le răsuna în minte îi apropia unul de altul. Această apropiere îl înflăcăra, şlefuia trăsăturile aspre ale firii sale, îi emoţiona cugetul. Câteodată se surprindea ascultându-şi sunetul propriei voci. Se gândea că ea va ajunge să-l perceapă ca pe un înger. Aducea mereu mai aproape de el trăirile ei intense, dar, în tot acest timp, auzea acea voce stranie şi impersonală pe care o recunoştea ca fiind a lui, şi care repeta că sufletul este sortit să fie singur. Nu putem aparţine nimănui altcuiva, spunea vocea, decât nouă înşine. În urma acestor conversaţii, într-o seară în timpul căreia se arătase neobişnuit de emoţionată, doamna Sinico îi apucă pătimaş mâna şi şi-o lipi de obraz.
Domnul Duffy fu foarte surprins. Era dezamăgit de felul în care îi înţelesese ea vorbele. Încetă să o viziteze timp de-o săptămână, apoi îi scrise, cerându-i s-o vadă. Întrucât nu dorea ca ultima lor întrevedere să fie tulburată de confesiunile la care nu se mai puteau întoarce, se întâlniră într-o cofetărioară, în apropiere de Parkgatexiii. Era o vreme rece de toamnă, dar în ciuda frigului, hoinăriră pe cărările din parc timp de aproape trei ore. Căzură de acord să rupă relaţia. Atunci când te legi de cineva, ai întotdeauna de suferit. Când ieşiră din parc, merseră încet spre tramvai, însă ea începu să tremure atât de tare, încât, temându-se ca ea să nu se piardă iarăşi cu firea, el îşi luă iute rămas-bun şi o părăsi. Câteva zile mai târziu primi un pachet în care se aflau muzica şi cărţile lui.
Trecură patru ani. Domnul Duffy reveni la stilul său de viaţă cumpătat. Camera lui încă trăda acea veche disciplină a gândirii. Erau ceva mai multe partituri pe suportul din camera de jos, iar pe rafturi se regăseau două volume de Nietzsche: Aşa Grăit-a Zarathustra şi Ştiinţa voioasăxiv. Rareori scria pe hârtiile ce se aflau în pupitru. Una dintre cugetările sale, scrisă la două luni după ultima întrevedere cu doamna Sinico, spunea: „Dragostea între doi bărbaţi este cu neputinţă pentru că nu trebuie să existe sex între ei, iar prietenia între bărbat şi femeie este cu neputinţă tocmai pentru că trebuie să existe sex între ei.” Evita să mai meargă la concerte, de teamă să nu dea ochii cu ea. Tatăl său muri, acţionarul mai tânăr al băncii se retrase. El însă, continua să meargă în fiecare dimineaţă cu tramvaiul în oraş, şi să se întoarcă pe jos în fiecare seară, după ce servea o cină cumpătată pe George Street şi citea ziarul la desert.
Într-o seară, când se pregătea să ia o îmbucătură de varză cu carne de vită, mâna i se opri. Îi căzură ochii pe un articol din ziarul de seară, pe care-l rezemase de carafa cu apă. Puse îmbucătura la loc în farfurie şi citi articolul cu atenţie. Apoi bău un pahar cu apă, împinse farfuria la o parte, îndoi ziarul, îl aşeză în faţa lui, pe masă, între coatele îndoite, şi citi iarăşi articolul de câteva ori. Varza sleită lăsa o dâră unsuroasă, albă şi rece pe farfurie. Fata care servea veni să-l întrebe dacă nu-i plăcea cum fusese gătită mâncarea. El îi răspunse că era foarte bună şi înghiţi cu greu câteva îmbucături. Pe urmă, achită nota şi plecă.
Merse repede prin amurgul de noiembrie, bătând ritmic asfaltul cu bastonul lui solid din lemn de alun. Marginea zimţată, cafeniu deschisă, a ziarului Mailxv ieşea dintr-un buzunar lateral al paltonului său din pânză groasă, ajustat pe corp. Ajuns pe drumul singuratic ce ducea din Parkgate spre Chapelizod, încetini pasul. Bastonul lui începu să facă zgomote tot mai slabe; respira neregulat, suspinând parcă, şi scoţând aburi în aerul iernatic. Cum ajunse acasă, urcă iute în cameră şi, scoţând ziarul din buzunar, citi iarăşi articolul la lumina slabă a ferestrei. Nu-l citi cu voce tare, ci mişcându-şi buzele asemenea preotului când îşi spune rugăciunile în taină. Articolul era următorul:Doamnă găsită moartă la Sidney Parade. Un caz trist.
Astăzi, la Spitalul Municipal din Dublin, procurorul-delegat (în lipsa domnului Leverett) a întreprins o anchetă în cazul decesului doamnei Emily Sinico, în vârstă de patruzeci şi trei de ani, care a fost ucisă ieri seară în gara Sidney Parade. Dovezile au arătat că decedata, încercând să traverseze linia de cale ferată, a fost lovită de locomotiva trenului personal de ora zece, din direcţia Kingstown; leziunile la cap şi în partea dreaptă a corpului i-au cauzat moartea.
James Lennon, mecanicul locomotivei, a declarat că de cincisprezece ani se află în serviciul companiei de căi ferate. Atunci când a auzit fluierul impiegatului, a pus în mişcare garnitura, şi, în mai puţin de o secundă sau două, a oprit-o în urma unor ţipete puternice. Trenul circula cu viteză mică.
P. Dunne, hamal la compania de căi ferate, a declarat că în momentul în care trenul era pregătit să pornească, a văzut o femeie care încerca să traverseze linia de cale ferată. Acesta a alergat în direcţia ei şi a strigat-o, dar, înainte să reuşească s-o ajungă, ea a fost prinsă de tamponul locomotivei şi a căzut la pământ.
Un jurat: Aţi văzut-o căzând?
Martorul: Da!
Sergentul de poliţie Croly a mărturisit că atunci când a ajuns la faţa locului, a găsit-o pe decedată zăcând pe peron, aparent moartă. A cerut ca trupul neînsufleţit să fie dus în sala de aşteptare până la sosirea ambulanţei.
Agentul de poliţie 57 Exvi a confirmat spusele.
Doctorul Halpin, intern la secţia de chirurgie a Spitalului Municipal din Dublin, a declarat că răposata avea două coaste fracturate şi că suferise contuzii severe la umărul drept. În urma căzăturii, se lovise în partea dreaptă a capului. În mod normal, astfel de traumatisme nu ar fi putut cauza moartea unei persoane. În opinia sa, decesul a survenit în urma şocului şi a stopului cardiac.
Domnul H. B. Patterson Finlay a exprimat în numele companiei de căi ferate profundul regret pentru accidentul produs. Compania luase întotdeauna măsuri severe pentru a împiedica oamenii să traverseze liniile prin alte locuri în afara trecerilor de cale ferată, atât prin plasarea de avertismente în fiecare staţie, cât şi prin folosirea porţilor cu arcuri la trecerile de nivel. Decedata avea obiceiul să treacă seara târziu peste linii, de pe un peron pe altul şi, ţinând seama şi de alte împrejurări ale acestui caz, domnul Patterson Finlay socoti că angajaţii companiei de căi ferate nu aveau nici o vină.
Căpitanul Sinico, din Leoville, Sydney Parade, soţul decedatei, a depus şi el mărturie. A declarat că răposata era soţia lui. El nu se afla în Dublin când s-a produs accidentul, întrucât abia se întorsese din Rotterdam în dimineaţa aceea. Erau căsătoriţi de douăzeci şi doi de ani şi avuseseră o căsnicie fericită până în momentul când, cu doi ani în urmă, soţia sa cam pierduse măsura, şi aceasta devenise un obicei.
Domnişoara Mary Sinico a declarat că, în ultima vreme, mama ei prinsese obiceiul de a ieşi seara târziu din casă pentru a-şi cumpăra băutură. Martora a încercat în repetate rânduri să stea de vorbă cu mama sa şi a convins-o să se alăture unei asociaţii anti-alcool. Domnişoara Sinico fusese plecată de acasă şi se întorsese abia la o oră după ce se petrecuse accidentul.
Juraţii şi-au dat verdictul în conformitate cu raportul medical, iar Lennon a fost declarat nevinovat.
Procurorul-delegat a spus că era un caz cât se poate de trist şi a declarat că este alături de căpitanul Sinico şi de fiica acestuia în pierderea pe care au suferit-o. A îndemnat insistent compania de căi ferate să ia măsuri riguroase pentru a preveni pe viitor posibilitatea producerii unor accidente similare. Nimeni nu a fost găsit vinovat.
Domnul Duffy îşi ridică ochii din ziar şi privi pe fereastră peisajul mohorât al serii. Râul curgea liniştit lângă distileria pustie şi când şi când se ivea câte-o lumină într-una dintre casele de pe şoseaua Lucan. Ce sfârşit! Întreaga poveste a morţii ei îl revolta, şi-l revolta gândul că îi vorbise cândva despre ceea ce pentru el era sfânt. Vorbele goale, declaraţiile de compasiune, banale, exprimarea prudentă a unui reporter pe care îl convinseseră să ascundă detaliile unei morţi josnice şi extrem de răspândite îl dezgustau. Nu numai că se înjosise pe ea însăşi, îl înjosise şi pe el. Văzu parcursul jalnic al viciului ei mizer şi urât mirositor. Tovarăşa sa de suflet! Se gândi la nefericiţii pe care îi văzuse şonticăind spre cârciumă, ducând căni şi sticle barmanului pentru a le umple. Dumnezeule mare, ce sfârşit! În mod vădit, nu ştiuse să trăiască, nu avusese tăria unui ţel, nu putuse rezista viciului, căzuse pradă nefericirii, ca şi mulţi alţii pe a căror dispariţie se clădise civilizaţia. Dar să ajungă să decadă într-o asemenea măsură! Era oare cu putinţă să se fi înşelat atât de tare în privinţa ei? Îşi aminti de izbucnirea ei din acea seară, izbucnire pe care o judeca acum mai aspru decât o făcuse vreodată. Îşi spuse că, fără îndoială, decizia pe care o luase atunci fusese una înţeleaptă.
Pe măsură ce se lăsa întunericul, şi gândurile lui o luau care încotro, i se păru că simte pe mână atingerea mâinii ei. Vestea care îi întorsese stomacul pe dos, începu să-i macine nervii. Îşi puse repede paltonul şi pălăria şi ieşi. Aerul rece îl întâmpină în prag, strecurându-i-se prin mânecile hainei. Când ajunse la cârciuma de lângă Chapelizod Bridge, intră şi comandă un punci fierbinte.
Patronul îşi făcu datoria, dar nu încercă să intre în vorbă. Mai erau în cârciumă vreo cinci-şase muncitori, care discutau despre valoarea proprietăţii unui domn din County Kildare. Beau când şi când din halbele mari de bere şi fumau, scuipând adesea pe jos şi trăgând uneori rumeguşul peste scuipături cu încălţările lor grele. Domnul Duffy şedea pe scaunul lui şi se uita la ei fără să-i vadă şi fără să-i audă. După o vreme plecară, iar el mai ceru un punci. Stătu mult timp până să-l bea. În cârciumă era linişte deplină. Proprietarul se întinsese, sprijinindu-se în coate pe tejghea, citind The Heraldxvii şi căscând. Din când în când se auzea surd câte un tramvai care trecea pe strada singuratică.
Pe când şedea acolo, rememorându-şi clipele petrecute împreună cu ea şi evocând pe rând cele două ipostaze în care i se arăta acum, înţelese că ea a murit, că nu mai este în viaţă, că a devenit o amintire. Îl cuprinse neliniştea. Nu vedea ce altceva ar fi putut să facă. Nu putea să trăiască cu ea pe ascuns, şi cu atât mai puţin la vedere. Aşa gândise el că trebuie să procedeze. Ce vină avea el? Acum că ea nu mai era, înţelese cât de pustie trebuie să fi fost viaţa ei, cum stătea seară de seară, singură, în odaia aceea. Şi el va fi singur, până ce va muri, ca şi ea, iar când nu va mai fi în viaţă, va deveni o simplă amintire – dacă se va gândi cineva la el.
Plecă de la cârciumă abia după ora nouă. Era o noapte rece şi mohorâtă. Intră în parc pe prima poartă şi merse pe sub copacii scheletici. Se plimbă pe aleile sumbre pe unde se plimbase cu ea, cu patru ani în urmă. Parcă mergea în pas cu el prin noapte. De câteva ori i se păru chiar că-i aude vocea, că-l ia de mână. Se opri să asculte. De ce îi luase el dorinţa de a trăi? De ce o condamnase la moarte? Morala lui nu-i mai era de nici un folos.
Când ajunse sus pe Magazine Hill, se opri şi privi de-a lungul râului spre Dublin, ale cărui lumini roşii şi primitoare ardeau în noaptea rece. Privi spre poalele dealului şi jos, în umbra zidurilor ce împrejmuiau parcul, zări întinse câteva siluete umane. Iubirile acelea venale şi furişe îl umpleau de disperare. Viaţa lui corectă îl măcina acum pe dinăuntru şi simţi că fusese alungat de la ospăţul vieţii. Se gândi că o singură fiinţă pe lume îl iubise, iar el nu ştiuse s-o ajute să trăiască, să fie fericită; o condamnase la dezonoare, la o moarte ruşinoasă. Ştia că fiinţele întinse pe lângă zid îl priveau şi îşi doreau ca el să plece. Nimeni nu-l voia, era alungat de la ospăţul vieţii. Îşi întoarse privirea către râul cenuşiu şi scânteietor ce şerpuia către Dublin. Dincolo de râu, văzu un tren de marfă ieşind din gara Kingsbridge, precum un vierme cu cap de foc şerpuind încăpăţânat şi neostenit prin întuneric. Îl pierdu din vedere, dar în urechi încă îi răsuna zumzăitul neîncetat al locomotivei care repeta silabele numelui ei.
Se întoarse pe unde venise, cu ritmul locomotivei zvâcnindu-i în urechi. Începu să se îndoiască de adevărul amintirilor lui. Se opri sub un copac, aşteptând să se domolească zvâcnirile. Nu o mai simţea lângă el în întuneric, şi nu-i mai auzea vocea. Asculta. Nu auzea nimic, noaptea era cufundată în tăcere deplină. Asculta. Tăcere deplină. Înţelese că este singur.

_______________
i Chapelizod este un oraş irlandez aflat la vest de Dublin. Numele său înseamnă Capela Isoldei (în irlandeză, Séipéal Iosóid), derivând din Iseut, sau Isaut în franceza veche. Oraşul este asociat cu legenda lui Tristan şi a Isoldei. În romanul lui Joyce, FinnegansWake, Humphrey Chimpden Earwicker este un hangiu din Chapelizod.
ii Distileria lăsată în paragină face trimitere la Compania de Distilare Dublin şi Chapelizod, companie la care tatăl lui Joyce avea acţiuni. În cele din urmă firma a dat faliment şi a fost lăsată în paragină. Câţiva ani mai târziu a fost redeschisă sub numele de Distileria Phoenix Park.
iii William Wordsworth (1770-1850), poet romantic englez a lucrat alături de un alt poet, Samuel Taylor Coleridge. Împreună au scris Lyrical Ballads (1798), în traducere Balade Lirice, un volum de poezii care include poemul lui Coleridge, The Rime of the Ancient Mariner (Balada Vechiului Marinar) şi care se încheie cu poemul lui Wordsworth, Tintern Abbey (Mănăstirea Tintern). Poezia lor a dezvăluit un stil nou, un limbaj nou, precum şi teme noi, ceea ce i-a ajutat să pună bazele Romantismului englezesc.
iv Catehismul din Maynooth a devenit catehismul standard irlandez menit să educe copiii din şcolie irlandeze catolice. Elevilor li se cerea să înveţe pe de rost fragmente din Catehism. Potrivit lui Richard Ellmann, „ş…ţ Joyce şi colegii săi de clasă au fost examinaţi din primele paisprezece capitole ale Catehismului din Maynooth, ş...ţ” (t.n.)
v Michael Kramer este o piesă de teatru de Gerhart Hauptmann (1862-1946), dramaturg, poet şi romancier german. Joyce a încercat să traducă piesele lui Hauptmann. Prima a fost drama socială, Vor Sonnenaufgang (Înainte de răsărit, 1889), iar a doua, MichaelKramer (1900). Aceasta din urmă spune povestea unui tată care îşi doreşte ca fiul său, Arnold să se dedice artei. Cu toate că Arnold este un artist înzestrat, el îşi petrece majoritatea timpului într-un bar unde se îndrăgosteşte de o chelneriţă. Eşuând atât ca artist, cât şi pe plan sentimental, Arnold se sinucide.
viBile Beans (în traducere, Boabe pentru bilă) era un laxativ renumit în Marea Britanie în secolul al XX-lea. Scopul său era să înlăture constipaţia şi indigestia, însă datorită reclamelor a devenit un medicament vindecă-tot. Se spunea că poate să vindece reumatismul, migrenele, problemele cu ficatul, problemele menstuale, guta şi hemoroizii. Se credea că este 100% făcut din plante.
vii În original „lager beer” face trimitere la un tip de bere slabă, deschisă la culoare, lăsată la maturat la temperaturi scăzute. Provine din sintagma germană, Lagerbier, bere depozitată în butoaie de lemn, Lager însemnând depozit, magazie, iar Bier, bere.
viii Arorutul este un tip de făină obţinută din rădăcina unei plante tropicale din America, Maranta; făina este folosită la gătit pentru a da consistenţă sosurilor.
ix Rotunda a fost un grup de clădiri care găzduia un teatru, o sală de concerte şi săli pentru întruniri.
x În original „there is such a poor house” (traducerea ad litteram, „e o casă aşa săracă”) desemnează un public sărac.
xi Numele de Sinico vine de la Giuseppe Sinico, compozitor şi profesor de muzică la care Joyce a mers pentru a lua lecţii de muzică. Sinico a compus Marinella, operă renumită în Trieste.
xii Partidul Socialist Irlandez a fost un mic partid politic irlandez fondat de către James Connolly (1868-1916) în 1896. Partidul pleda pentru o republică a muncitorilor irlandezi. Acesta s-a scindat în 1904.
xiii Parkgate este intrarea principală a parcului Phoenix din Dublin. Parcul este aşezat pe malul nordic al râului Liffey şi este cel mai mare parc municipal din Dublin. Aici s-au petrecut dueluri şi asasinate. La data de 6 mai 1882, primsecretarul Irlandei de origine britanică, lordul Frederick Cavendish a fost ucis împreună cu subsecretarul său, T.H.Burke, de către membii unei societăţi secrete naţionaliste, Invincibilii.
xiv Nietzsche: Aşa Grăit-a Zarathustra şi Ştiinţa voioasă; acestea reprezintă două tratate ale filosofului şi criticului german, Friedrich Nietzsche (1844-1900). În Aşa Grăit-a Zarathustra (în germană, Also sprach Zarathustra,1883-1885), Nietzsche, folosindu-se de vocea lui Zarathustra, îşi expune câteva idei filosofice privind nihilismul, moartea lui Dumnezeu, precum şi distincţia între Übermensch („supraom”) şi masă, oamenii simpli. Cartea îmbină proza şi poezia, incluzând epigrame şi aforisme. Ştiinţa voioasă (în germană, Die frölicheWissenschaft,1882) reflectă scepticismul şi disciplina intelectuală a lui Nietzsche, reliefând încercarea sa de a înţelege natura esenţială a existenţei.
xv Mail face aluzie la Dublin Evening Mail, ziar anti-naţionalist publicat pe hârtie galbenmaronie. xvi E reprezintă circumscripţia. xvii Este vorba despre ziarul naţionalist din Dublin, Evening Herald.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara