Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Jean Portante - Mormântul de Constanţa Ciocârlie


Scriitor luxemburghez de origine italiană, născut la Differdange în 1950, Jean Portante s-a impus prin cele peste douăzeci de volume publicate (roman, poezie, teatru), la care se adaugă o prodigioasă activitate de traducător, jurnalist şi animator al vieţii culturale luxemburgheze. El este organizatorul unui festival de literatură ("Journées littéraires de Mondorf") care reuneşte la doi ani o dată scriitori din zeci de ţări de pe toate continentele. Din România au participat în timp la acest festival Marin Sorescu, Dumitru }epeneag, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu ş.a.

Autor al unei admirabile cărţi a dezrădăcinării (apărută la noi cu titlul Memoria balenei, în 1997, la Albatros), Jean Portante revine la obsesiile sale în acest nou roman (Mourir partout, sau La Differdange) mai complex şi mai original. Desprins de autobiografie, nu şi de rădăcinile ei, prozatorul creează un personaj proteic - totodată librar şi măcelar, medic şi pacient, poliţist şi infractor, familist şi holtei, după cum şi autor al cărţii pe care tocmai o citim -, totuşi mereu acelaşi sub toate înfăţişările lui: descumpănit, răzvrătit împotriva vieţii sale, gata de gesturi burlesc disperate, prins în menghinea a două iubiri, ambele eşuate. Construcţie ingenioasă, subtilă fără a fi sofisticată, romanul are o încărcătură existenţială cu rezonanţe grave, însă e scris cu vervă şi umor.

Eu sunt nevastă-mea. Vreau să zic, cea căreia Fred, bărbatul meu, îi spune în orice împrejurare nevastă-mea. Aproape niciodată Fred nu spune Laure. Nu, pentru el eu sunt nevastă-mea. Nevastă-mea zice asta. Nevastă-mea face aia. Vă prezint pe nevastă-mea. Etc. Cum să mă apăr? Nu ştiu. Resemnare. Eroziune. Asta nu mai poate dura. într-una din zilele astea, iau copilul şi adio. Copilul, care copil? Poate că asta o să-l lecuiască. Sunt curioasă să văd cum o să-mi spună, după ce o să-mi iau valea, ex-bărbatul meu.

La început, da, i-am atras atenţia că fusesem botezată, ca toată lumea. M-am bătut, m-am războit, eram tânără şi îndrăgostită. Tinereţea şi dragostea te fac războinic. Se sapă tranşee, măcelul porneşte de acolo. Pierderi de ambele părţi. Cu atât mai bine. Mai bine de ambele decât de una singură. Bătălii pierdute sau câştigate, războiul care se împotmoleşte. Verdun-ul iubirii. Botezată, botezată, a răspuns el, ce era nou nu era botezul, ci căsătoria noastră, nu? Şi căsătoria noastră făcuse din mine nevastă-mea. La fel cum el devenise bărbatul meu. Normal, nu? Genul ăsta de discuţii, tir încrucişat ineficace, sfârşea totdeauna în aceleaşi tranşee. Nu înaintam nici un pas. Ne împotmoleam: da, dar am un nume. Ai spus chiar tu că-ţi place numele meu. Ai spus că tu eşti goana după L(aur)e, adu-ţi aminte. El: exact. Eu: cum aşa, exact? El: pentru că îmi place, refuz să-l folosesc în public. Nu e decât pentru mine numele tău. Eu: uiţi că afară viaţa continuă. El: asta mă întristează. Eu: ce te întristează? El: că afară viaţa continuă. Eu: ei, hai, n-ai vrea cumva să ne închidem în casă, să ducem o viaţă de pustnic, da, de sihastru, da, asta vrei? El: n-aş merge până acolo.

Câteodată, obuzele lui treceau chiar pe deasupra capului meu şi se duceau să-şi încheie cursa nu ştiu unde, departe în orice caz, foarte departe, într-un loc de neatins, într-o altă lume. Uite, chiar trece unul. Eu: adică? El: greu de explicat. Eu: fă un efort! El: vreau să spun, numele tău l-am îngropat în mine, să zicem, aproape de micile comori ascunse în mine. Nu aşa multe, ştii. E aici înăuntru, ghemuit în sufletul meu. O comoară ascunsă trebuie să rămână îngropată, nu?

Bum! Mormântul meu, iată ce a devenit Fred. Iată că mă îngroapă în el, ei! nici chiar aşa. Poftim, ar trebui să-i spun mormântul meu de fiecare dată când el îmi zice nevastă-mea. Eu îngropată în el alături de câteva obiecte preţioase, şi mai ce? îngropată de vie. O idee fixă, înmormântarea. Chiar şi cu mama lui, şi-a băgat în cap că trebuie cu orice preţ înmormântată în Italia. Locul ei e acolo! Şi ea, ea nu contează cumva? Unde mai pui că mama lui e sănătoasă, că e indecent s-o vezi deja în pământ. Ca şi tatăl lui, de altfel, sau fratele lui, care nu se odihnesc în cimitirul din Differdange şi nici din altă parte, orice ar spune el. Al meu, da, vreau să zic tatăl meu, e mult de când a murit. Aproape că nu mă născusem când a murit. în 1953, în Coreea. Tâmpitul. Iertaţi-mă, nu pot să-i spun altfel. M-a plantat în burta mamei, şi hop! uite-l în Coreea, ca să se joace de-a războiul. E în joc occidentul şi libertatea! i s-a spus. Hop, uite-l că se întoarce. într-un sicriu. Cu picioarele înainte. Tâmpitul. Nu, n-o să povestesc întâmplarea asta. Ba da, poate. Nu, nu şi gata.

Ba nu, s-a enervat mormântul meu, nu înţelegi, nu tu, numele tău e îngropat în mine, el: Laure, nu tu, înţelegi? Numai că Laure sunt eu, i-am răspuns, şi dacă o înmormântezi pe Laure, pe mine mă faci să dispar. Şi pe urmă, de ce tot spui la toată lumea că eu cânt la vioară? Ca să rămâi neatinsă, a zis el. Pentru mine tu eşti ceea ce eşti, pentru ceilalţi e altceva. Aşa fac şi cu mine. Când sunt întrebat: cu ce vă ocupaţi?, turbez. Nu, dar de ce se amestecă? Atunci, ca să mă apăr, răspund ce-mi trece prin cap, şi sunt când poliţist, când măcelar, când librar... O minciună, i-am zis, ca să priceapă. Nu, literatură, a răspuns el.

Buum! Mormântul meu şi-a dat cărţile pe faţă, cum se spune. Cărţile sunt pe masă. între noi, când suntem singuri, trăim viaţa reală, în timp ce în exterior domneşte literatura. Plouă? Literatură. Sună telefonul? La fel. Că ce se întâmplă e aproape sau departe de noi, nu are importanţă. Inundaţii în Olanda? Ficţiune. îndărătul uşii casei noastre, vreau să zic între cei patru pereţi, domneşte realul. Noi suntem noi, sau aproape noi. N-avem decât să deschidem uşa şi ficţiunea intră. Aşteaptă cu răbdare în faţa uşii, pe urmă intră. Sau noi în ea. De îndată ce îşi îndeasă pălăria pe cap şi îşi răsuceşte eşarfa neagră în jurul gâtului, fără să mai vorbim de paltonul lung şi negru, ştiu că o să injecteze o doză de realitate în invenţia care bântuie în exterior. Caraghioslâcul împopoţonării lui la asta serveşte. Ca şi cum ar fi vorba de o parolă ca să intre în ficţiune. Intrând, parola aterizează pe cuier şi punct final acestui capitol. Două universuri paralele, pe scurt? Din cauza cuierului şi a ce este agăţat pe el. Şi din cauza uşilor. Cum aşa, din cauza uşilor? aş vrea să ştiu. Sunt uşi peste tot, spune mormântul meu. Acolo, în faţa noastră, la dreapta, la stânga, peste tot.

Buum! în fiecare moment ficţiunea ameninţă să irupă în viaţa adevărată şi viceversa. Aşa încât frontiera dintre cele două e vagă şi tocmai asta face totul atât de dificil. Când facem dragoste mă întreb dacă nu cumva o uşă se deschide încet şi că se regulează cu ideea pe care şi-o face despre mine mormântul meu. Nu cu mine, cu ideea. Cu măcelăreasa, la o adică, când şi-a băgat în cap că e măcelar. Sau în chip necrofil cu comoara cadavrului lui Laure, înmormântat în el, nu, e prea de tot.

Nu spun că mă jenează peste măsură să fac dragoste în felul ăsta. Vreau să zic că nu e insuportabil. îşi dă toată osteneala. Este, cum să zic, autentic, numai că totuşi. Trebuie spus că în privinţa asta e sistematic. De cum se strecoară în pielea cuiva, îşi trăieşte personajul în amănunt. Deodată mă iubeşte ca un măcelar pe măcelăreasa lui. Metamorfoza nu-şi uită instrumentele. Satâre, cuţitoaie, raclete, firize, bărzi, pe scurt tot arsenalul unui meşter măcelar, cum nu se poate mai real. Fără toate astea, un măcelar n-ar fi un adevărat măcelar, nici unul fals. Fără astfel de instrumente, nici vorbă de măcelar. Deci. Numai mormântul meu distonează printre ustensilele lui. El, devenit literatură printre obiecte apărute nu ştiu de unde. Sau, ele literatură, iar el, nu ştiu ce. Mai ales când îşi pune şorţul alb pătat de sânge artificial ca să facă să pară mai adevărat decât adevărul.

Din două una, sau este un geniu bărbatul meu şi în viitor o să tac ca să nu împiedic înflorirea talentului lui, sau e complet ţicnit şi aş face mai bine s-o şterg cât mai e timp. Inutil să spun că înclin mai degrabă spre a doua ipoteză, chiar dacă nu sunt sigură de tot. Ştie să fie, cum să zic, atât de normal. Totul este atât de hiperlogic. Nici o fisură în sistem. Să-ţi vină să te împuşti, nu alta. Pariez că s-a gândit la asta. O ultimă mică metamorfoză, ce mai. Puşca a şi cumpărat-o deja, cu lunetă deasupra ţevii. Nu-i comod să te împuşti privind prin lunetă. Puşca mă îngrijorează mai puţin decât luneta. Dacă e lunetă, înseamnă că are alte intenţii. Ar fi nevoie de părerea unui specialist. Da, totul o să ia o întorsătură urâtă, e programat. E de ajuns ca ficţiunea să irupă în locul nepotrivit sau în momentul nepotrivit, sau în amândouă, degetul real apăsând pe trăgaciul real, cu ţeava reală îndreptată spre ficţiune şi iată-l pe mormântul meu dând de bucluc. Real. Şi eu o dată cu el, dacă din întâmplare în acel moment sunt acea ficţiune pe care o ocheşte puşcociul real. De altfel, când i-am cumpărat copilului două pistoale de doi bani, vreau să zic când pentru Moş Nicolae şi pentru ca să-i facem o bucurie puştiului am hotărât, nu fără o lungă discuţie prealabilă cu privire la alegerea noastră, să-i oferim un costum de cowboy, cu pistoale şi tot ce trebuie, s-a temut ca de ciumă de cele două revolvere. Că nu erau pistoale adevărate nu-l interesa deloc. Erau poate false acasă, a explicat el odată, duse afară, în realitate, el nu mai putea garanta de nimic. Aşa e literatura.

Dacă e vorba de literatură, am îndrăznit să spun într-o zi, ca să dezamorsez bomba cu întârziere, de ce nu te apuci? Scrie cărţi, şi lasă viaţa în pace! Pune totul în cărţi. Asta nu face rău nimănui, în timp ce... Nu pricepi absolut nimic, a răcnit el înroşindu-se. A scrie e un act mort, nu fictiv. Credeam poate că nu încercase? Cum să intri în literatură cu un act mort? Cu contrarul, da! Buum! Nu pricepi absolut nimic. Sunt ani de când încerc, şapte , dacă vrei să ştii. Pagini peste pagini. Baloane de săpun. Nimic. Ar fi de ajuns, am îndrăznit iar, să deschizi una dintre uşi. Când ne regulăm, nu asta faci?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara