Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Jeanne Marzesco – Fragmente-strigăt de ---


Doamna Jeanne Marzesco (Ionica Mârzescu) este descendenta unei vechi familii de boieri şi intelectuali moldoveni, care a dat slujitori ai Bisericii, cărturari şi doi membri marcanţi ai Partidului Naţional Liberal. Străbunicul, Gheorghe (Ghiţă) Mârzescu (1834-1901), a fost profesor universitar la Iaşi şi ministru al Cultelor în 1869-1870 şi 1896-1897.

Bunicul, Gheorghe Gh. Mârzescu (1876-1926), a fost o proeminentă personalitate a PNL, membru în mai multe cabinete prezidate de I. I. C. Brătianu. Era, după cum ni-l descriu contemporanii, un om drept, cinstit, loial, "cel mai înţelegător, cel mai liber faţă de şeful său în faţa căruia ceilalţi stăteau tîmpiţi şi încremeniţi şi, adaug, cel mai sincer dintre conducătorii liberali". (N. Iorga)

Tatăl, George Gh. Mârzescu (1907-1968), inginer cu studii superioare în Franţa, a cunoscut din plin vicisitudinile unei descendenţe deloc plăcută comuniştilor: Gh. Gh. Mârzescu scosese, în 1924, Partidul Comunist din România în afara legii. Greutăţile vieţii nu au ocolit-o nici pe doamna Marzesco, după cum îmi mărturisea într-o scrisoare pe care am publicat-o în volumul de însemnări al bunicului său, Fapte şi impresii zilnice. 1917-1918, tipărit de curînd la Editura Curtea Veche. în 1985, domnia sa a primit aprobarea de a se stabili în Franţa. S-a născut, de altfel, la Paris în 1930, unde părinţii se aflau la studii, anul următor venind în ţară.

Recent, am primit de la doamna Jeanne Marzesco câteva texte pe care şi le numeşte "fragmente-strigăt". Sunt pagini cu însemnări iscate din experienţe şi reflecţii zilnice, alcătuind un pasionant jurnal interior. Departe de ţară, la vârsta când întâmplările vieţii prind a se ordona cu alte înţelesuri, trăind într-o lume de care este legată prin tradiţiile familiei, doamna Marzesco scrie spre a se mărturisi.

Îmi place tonul împăcat al acestor fragmente, în care strigătul mi se pare că vine din tânjirea "după tihna şi bucuria care, ele singure, mi-ar arăta că s-au vindecat rănile". (Ioan Lăcustă)



Suflet slav

Am văzut la televizor o scriitoare rusă...skaia a cărei principală temă e mizeria. Nici nu se poate închipui o temă mai actuală decît cea a marii mizerii post-comuniste. înainte însă de a vorbi despre literatura proprie, autoarea a făcut o introducere vorbind despre tradiţionala detaşare rusească de bunurile materiale şi tradiţia creştină a partajului la ruşi, o Rusie pravoslavnică, evident opusă Occidentului. Din cîteva cuvinte, a reieşit, pe de o parte, un fel de dispreţ şi ură mocnită faţă de societatea de consum occidentală, iar pe de altă parte ideea grandomană că Rusia e mai acătării. Trebuia să înţeleg că spiritualitatea rusească este superioară spiritului comercial şi materialist occidental.

Am reacţionat imediat gîndind, mai întîi, că sărăcia în forma ei agravată care e mizeria constituie o străveche experienţă grea. Cred c-a fost lotul multora în toate societăţile. O atestă îndeajuns fie şi numai numeroasele poveşti populare cu omul sărac care n-are ce mînca, n-are cu ce-şi hrăni copii sau n-are decît o bucată de pîine pe care nu ştie cum s-o mai împartă. Iar îndestularea înainte de producţia de masă era ceva modest, nesuferind comparaţia cu abundenţa de mărfuri afişată azi în ţările occidentale, intitulate ţări bogate spre a fi deosebite de celelalte sărace. Relativa detaşare de bunurile materiale era în trecut în bună parte reflexul strict al stării economice şi în nici un caz un monopol al sufletului rus.

Introducerea mă pregătise să aud vorbindu-se de virtuţile sufletului rus încercat de mizerie şi mă gîndeam deja cum în poveşti sărăcia şi virtutea sunt cel mai adesea îmbinate. Cînd colo surpriză: nu despre nobleţea spiritului rus vorbeşte autoarea, ci despre felul cum înrăieşte mizeria şi cum strică aceasta relaţiile dintre oameni. Autoarea vorbeşte despre un om sărac - om înrăit, om degradat moral, om de lumea a treia, victimă aiurită sau ins violent gata să bage cuţitul în semen.

În lumina nouă a precizărilor, m-am gîndit că introducerea era încă mai lipsită de rost decît mi se păruse la început, dar că francezii o vor fi ascultat probabil cu bunăvoinţă. Aici în Franţa, am fost izbită de noţiunea de "charme slave" şi am auzit oameni eminenţi spunînd despre ruşi "c'est un grand peuple", în sensul tocmai ai înaltelor valori morale de care pomenea scriitoarea.

Pentru mine, care am trăit în România şi totodată am citit şi marii scriitori ruşi, farmecul şi măreţia puternicii ţări vecine din răsărit rămîn noţiuni în parte tulburi şi contestabile. Situaţia geografică şi experienţa istorică mă fac să mă întreb cum ar gîndi francezii dacă ar fi fost în locul nostru, dacă potrivirea dintre introducerea autoarei şi sensibilitatea franceză nu e cumva decît un gest de politeţe cam ipocrit pentru cea din urmă. (Ianuarie 1995)



Longevitate

Vizitam la Paris, de cîteva ori pe lună, un unchi aproape nonagenar, imobilizat în pat şi foarte ramolit, adică un bătrîn în stare proastă comparativ cu alţii, care, la vîrste şi mai înaintate, rămîn valizi şi cu mintea aproape întreagă. Bucuria pe care o avea cînd mă vedea, firicelul de comunicare între noi, îmi întreţinea sentimentul că sunt utilă, că fac o faptă bună. Mă gîndeam chiar că, dacă eu, sau alţii, "societatea", i-am dedica mai mult timp, s-ar ramoli mai încet şi că poate nici n-ar fi căzut aşa jos după moartea nevestii. în cîţiva ani, situaţia s-a degradat. Rareori mă mai recunoaşte şi am crezut că această pierdere de spirit antrenează moartea fizică, uitînd că există come lungi şi come prelungite.

Pe măsură ce unchiul s-a transformat într-un cadavru, tot mai cadavru, dar încă viu, relaţia mea cu el a devenit relaţie a mea cu mine însămi. Am început să mă întreb dacă şi cît merită să-l vizitez; datoria pe care mi-o impusesem îşi tot pierdea rostul. Degeaba încercam să iau exemplu de la îngrijitoarele pe care se nimerea să le întîlnesc şi care - am înţeles - doar fiindcă sunt strîns încadrate de lege şi fac o muncă plătită pot merge înainte fără să-şi pună întrebări ca mine.

Ideea că şi-ar putea iubi munca şi pacienţii o socot ipocrită, fiind doar de domeniul sfinţeniei absolute, dar socot c-au mare merit fiindcă îşi stăpînesc repulsia şi se poartă milos, că se obişnuiesc cu un spectacol dezolant, fiind zilnic confruntate cu el. Ba încă am aflat cu surprindere de la aceste îngrijitoare că există cazuri şi mai disperate ca unchiul, cînd bătrînul nu conservă strict decît funcţia digestivă, de la cea de îngurgitare la cea de excreţie, adică o formă extremă de decrepitudine despre care pînă acum nici n-am ştiut că există. Datorită acestor îngrijitoare, m-am umplut de admiraţie şi recunoştinţă faţă de toţi cei care intră în contact cu părţile cele mai hidoase, mai infernale ale vieţii; despre care se vorbeşte puţin sau deloc, şi care ar trebui plătiţi în aur, dar asta e cu totul altă problemă.

Am început să doresc făţiş ca bătrînul să moară, aşa cum îşi doreşte şi el cu patos în unele din momentele de oarecare luciditate (în celelalte îşi doreşte să trăiască, ori nu mai ştie ce trebuie să dorească!), dar cu aproape certitudinea că, dimpotrivă, datorită unei corecte îngrijiri, va continua să vegeteze multă vreme, poate şi ani, toate organele fiind sănătoase.

Să admir din toată inima această îngrijire ca expresie a unui înalt grad de civilizaţie, de umanism, şi, totodată, să mă revolt împotriva unei prelungiri de decrepitudine şi nu de viaţă. Să mă gîndesc la alte forme de a forţa viaţa şi tinereţea ca, de pildă, operaţiile chirurgicale de întinerire repetate, atît de specifice epocii noastre. Suntem oare pe cale de a realiza aspiraţia "viaţă fără de moarte şi tinereţe fără de bătrîneţe"? Aş vrea să cred că bătrîneţea decrepită, destul de frecventă azi, e doar o etapă în vederea unei mai mari şi fericite longevităţi, aşa cum ar indica-o şi numărul de centenari crescut, dar nu-mi pot învinge groaza, şi asta nu numai cînd îmi văd unchiul, dar şi cînd văd pe Jeanne Calment care a împlinit o sută douăzeci de ani. O performanţă, dar ce spectacol trist! O formă de bătrîneţe atît de urîtă că ideea morţii e exclusiv izbăvitoare. (Martie 1995)



Despre laudă

În Franţa, mulţi se laudă cu regiunea de unde sunt, o regiune care face parte din ei, care i-a modelat şi care le redă periodic forţele, locul unde se duc ca să se "resurseze", dacă întîmplările vieţii i-au condus să trăiască în altă parte. La patriotismul naţional se adaugă unul restrîns local, regional, care dă naştere la fraze de genul acesteia: "Sunt dintr-o regiune la marginea mării şi marea mi-a dat dorinţa de aventură, de călătorii, de exotic... de aceea...". Peisajul, profilul cultural al locului te explică în mod avantajos şi tu, bineînţeles, vrei să păstrezi trăsăturile pe care ţi le-a dat locul unde au trăit părinţii, unde te-ai născut şi, cel puţin, ai copilărit.

Am auzit şi în ţară oameni declarîndu-se cu mîndrie dintr-o regiune anume, cu aceeaşi intenţie de comuniune cu locul şi de auto-definire avantajoasă, dar fără seninătatea şi voluptatea cu care se afirmă în Franţa o diferenţă specifică.

Există aici obiceiul de a pune în valoare lucrurile prin vorbă şi la bucuria de a spune se adaugă şi o ştiinţă de a expune şi a detalia care îmi aduce aminte de fiecare dată arta expunerii mărfurilor în vitrină. A valoriza înseamnă a te bucura în mod conştient, adică de două ori în loc de o singură dată. Trebuie să ştii, în primul rînd, să lauzi, să vorbeşti de bine tot ce se poate vorbi de bine - deci şi regiunea - ca pe acest fundal să poţi veni eventual cu critica. Nu poţi numai să te vaieţi şi să critici în sinea ta, aşa cum am fost obişnuiţi, de nevoie, în ţară. Menţinerea echilibrului psihic obligă la acte pozitive ca recunoaşterea şi lauda.

De cîte ori văd o emisiune menită să exalte o regiune, mă simt profund diferită, tocmai fiindcă nu există în mine o asemenea regiune. Poate c-am avut în copilărie sentimentul că sunt ieşeancă, dar o primă strămutare la Bucureşti a făcut să se piardă, în cele din urmă, din memorie farmecul. A urmat la maturitate strămutarea în Franţa ca o confirmare că mă caracterizează nomadismul, o diasporă începută de mult şi nu ataşamentul de un loc. Am în vine amestec de sînge venit din Orient în România şi pot considera, fără efort că aparţin unei familii care prin stabiliri succesive s-a tot deplasat din Est spre Vest. Eu şi fratele meu, venind în Franţa, am făcut, în fond, ce au făcut strămoşii noştri, mînaţi cu toţii de un acelaşi destin călător. Eu mă laud de pe poziţia diametral opusă, cu dezrădăcinarea, ca alţii cu rădăcinile, cu provizoratul cortului, o situaţie care se leagă filosofic direct de condiţia de pasaj a vieţii.

Învăţ să mă laud cu avantajele adaptării, care înseamnă renaştere, un orizont larg deschis ca cel pe care ţi-l poate da vederea mării... învăţ să mă laud în cît mai multe feluri, dar încă tînjesc după tihna şi bucuria care, ele singure, mi-ar arăta că s-au vindecat rănile. (August 1995)



Rămăşiţă?

Cînd aud vorbindu-se de România, tresar şi pupila mea se măreşte. Dacă aud de bine, mă bucur şi, invers, - cel mai adesea - mă întristez auzind lucruri rele. Nu sunt indiferentă la ce se petrece în ţară, dar am îndoieli cînd încerc să-mi înţeleg reacţia. Ce valoare îi pot acorda?

Explicaţia cea mai apropiată e în faptul c-am petrecut prea mulţi ani în România, ca să nu fiu marcată definitiv; ea e trecutul familiei şi cel propriu. Şi tot din cauza timpului, dar de data aceasta a viitorului scurt, mai pot interpreta tresărirea mea din adînc drept o contra-reacţie la evidenţa că nu voi ajunge niciodată franţuzoaică. Rămîn undeva între cele două naţionalităţi sau cu două naţionalităţi incomplete, căci prima continuă să se piardă şi cea de-a doua se cîştigă pe îndelete.

Cazul meu e banal azi, dar îmi vine mereu în minte exemplul ruşilor în emigraţie care rămîn legaţi de o Rusie mitică pe care o propovăduiesc copiilor, chiar şi nepoţilor. Rusia conferă emigraţilor ei o diferenţă specifică puternică, o neputinţă de a se asimila, care-i singularizează avantajos în propriii ochi, şi se converteşte într-un adevărat complex de superioritate. Şi acest sentiment de superioritate e în armonie cu buna părere a occidentalului despre ruşi, "popor mare", datorită, în bună parte, literaturii ruse.

Mi-ar place şi mie să rămîn româncă, cum rămîn ruşii ruşi, dar nu izbutesc să-mi descopăr o origine şi o vitalitate în cultura românească. Mă întreb dacă lucrurile ar sta altfel în caz că eram ţărancă, în loc să fiu burgheză orăşeancă. Nu ştiu. Dacă aş avea un asemenea reper afectiv, cum zice-se au alţi români, sau pretind că-l au, m-aş constitui în grup cu ei, în loc să-i ocolesc, şi aş găsi şi o activitate care să măgulească acest sentiment naţional. Situaţia mea de ins în vînt, fără rădăcini naţionale, e cea mai inconfortabilă din toate, fără să comporte o notă eroică. Dimpotrivă, deseori i se asociază ideea unei obscure vinovăţii, a unei carenţe afective, împotriva căreia simt nevoia să reacţionez, sprijinindu-mă pe exemple celebre ca Ionescu, Cioran, şi, înaintea lor, Caragiale care s-au expatriat de bună voie. Mi-aduc aminte cîte lucruri nu-mi plăceau în ţară şi cum, deseori în Franţa, am sentimentul că sunt cu adevărat la mine acasă.

Dar mai adînc decît decepţia, indiferenţa faţă de fosta ţară e legată de o anumită turnură a spiritului, turnură filosofică, interesată exclusiv de om şi condiţia umană în general, de om debarasat de contextul geografic-istoric. Individualismul meu e cosmopolit şi, ca atare, îmi ajunge, la limită, să mă ştiu europeană. Şi cum lucrurile se petrec pe mai multe planuri de viaţă interioară, dacă am început prin a admira exemplul ruşilor în emigraţie, la urmă îl şi resping.

Mi se impune concluzia că sensibilitatea mea pro-românească e mai mult o complicaţie psihologică, un tic al spiritului, un gest din ce în ce mai lipsit de conţinut. Dar nu sunt sigură că-i aşa. (Ianuarie 1996)



Risipa

Mama nu numai că era conştientă de valoarea obiectelor, dar le şi iubea, de la cele mai frumoase şi de preţ pînă la cele mai umile şi de aruncat, căci în acestea din urmă vedea noi întrebuinţări. Era foarte îndemînatecă - bricoleuse - într-o vreme cînd femeile nu ştiau să facă multe cu mîinile. Şi într-o vreme cînd casele burgheze erau supraîncărcate, fiindcă obiectele erau mult mai rare ca azi. Mama era o bună economă, dar eu nu vedeam la ea decît excesul şi o socoteam zgîrcită. îmi arătam ostilitatea faţă de obiceiul de a strînge, faţă de obiecte, şi afişam chiar opacitate artistică în cazul vreunui bibelou ori tablou. Jumătate din tot ce aveam aş fi vîndut sau aruncat.

Am abandonat apartamentul foarte plin de la Bucureşti cu conştiinţa că pierd, dar totodată cu ideea că, în fond, destinul de refugiat politic în Franţa îmi oferea o soluţie care corespundea adevăratei mele firi. Ba chiar m-a fulgerat gîndul că se exersase justiţia divină post mortem împotriva mamei. Paradoxal, în cele din urmă, m-am simţit încurajată şi de ea, în pierdutul frumos, fiindcă îmi mărturisise odată că i-ar fi venit mai uşor să lase totul deodată, decît să nu adune sau să se despartă de fiecare obiect-poveste în parte. Ea prevăzuse o posibilitate pe care eu o pusesem în practică, şi asta anula cumva opoziţia dintre noi.

Cu asemenea experienţă şi pregătire am dat aici de societatea de consum care te învaţă să arunci şi, menţinîndu-ţi vii poftele, să nu te legi de obiecte, ci să le schimbi, multe din ele fiind cu totul noi faţă de cele ale trecutului şi cu o durată de viaţă precis datată. Nu provizii de obiecte şi case îmbîcsite, ci funcţionalitate şi folosire intensă. Desigur, m-am văzut în acord cu noua mentalitate şi, de pildă, am descoperit cu încîntare mormanele de lucruri, unele în stare bună, înşirate pe trotuar din timpul zilei pentru a fi ridicate noaptea. O societate în care nu se mai repară şi nu se mai transformă, iuţeala timpului măsurîndu-se şi prin fluxul accelerat al obiectelor. Ideea că totuşi s-ar putea ca în acest progres să existe risipă mi-a venit mai tîrziu şi s-a tot accentuat pe măsură ce am înaintat în observarea societăţii de consum, apropiindu-mă de înţelegerea resorturilor intime. Ca o piersică frumoasă din care muşti cu poftă ca să descoperi un vierme lîngă sîmbure, încît ţi se apleacă ce ai apucat să înghiţi.

Mi-am modificat perspectiva şi am continuat s-o fac ieşind la pensie. Am primit reducerea de venit şi obligaţia de a mă restrînge, nu ca pe o amputare sau o cădere pe o treaptă socială mai jos, ci mai degrabă ca pe o trezire din beţie, prilejul unei lucidităţi în plus. Atît timp cît nu duci lipsă de nimic, n-ai voie să te plîngi şi a te obişnui să faci economii poate fi un fel de a te simţi responsabil.

Cu această nouă perspectivă mă simt şi mai aproape în gînd de părinţii morţi, care au cunoscut vremuri grele. (Mai 1996)



Forme de ateism

O caznă - pe lîngă cea de a merge la şedinţe - erau cursurile politice. Cel intitulat "ateism ştiinţific", pur şi simplu, mă revolta. Eram obligată să-l ascult şi, în naivitatea mea de om tînăr, m-am întrebat îndelung cum e posibil să vrei să intri cu forţa în conştiinţa omului şi să-i dictezi ce să creadă şi ce să nu creadă. Acest unic fapt era pentru mine o dovadă suficientă de diabolism. Nu simţeam nici o legătură între propriul meu gînd critic faţă de biserica instituţională şi, mai general, o adevărată repulsie faţă de multe aspecte ale creştinismului medieval şi gîndirea oficială. întrebările şi căutarea mea erau sincere, deosebindu-se cu totul de clişeele cu care eram sistematic bombardată. Pînă la urmă, am înţeles că originea mea socială "nesănătoasă" era doar o faţă a persecuţiei, eu avînd şi o origine nesănătoasă în spirit. în fond, mai întîi eram duşmana regimului pe plan religios, şi abia după aceea pe plan social. Marginalizarea însă, atunci cînd ştii că trăieşti o inversare a valorilor, se decantează într-o notă bună pe care ţi-o dai.

Mare mi-a fost surpriza aterizînd în "paradisul" occidental să descopăr că ateismul care, în ţară, era religie de stat şi materie de învăţămînt, atît în şcoală cît şi în cîmpul muncii, e răspîndit aici în modul cel mai natural şi spontan cu putinţă, de parcă lecţiile de ateism ţinute la Bucureşti fuseseră ascultate şi-şi produseseră efectul în democraţiile occidentale, şi nu unde fuseseră ţinute. Am fost surprinsă să descopăr că dacă în democraţie libertatea religioasă e o realitate, pe de altă parte ambianţa culturală e impregnată de ateism şi materialism, acestea două mergînd împreună. în ţară sărăcia şi viaţa mohorîtă favorizau sentimentul religios, şi propaganda oficială rămînea ineficace; aici, societatea de consum, ajunsă la maxima ei dezvoltare, încurajează toate dorinţele, toate poftele, de la cele mai legitime pînă la cele mai fanteziste şi vicioase, şi, făcînd marfă din orice, a reuşit să creeze ateul pe care dorea să-l creeze dictatura comunistă şi n-a reuşit. Şi care ateu spontan, nu mă îndoiesc, va apărea în ţările din Est, dacă vor reuşi trecerea spre societatea de consum. Cîteva emisiuni m-au convins că fenomenul a şi apărut la tînăra generaţie, mai ahtiată după bogăţia occidentală decît pătrunsă de valorile democraţiei. Pot să mă gîndesc la viitorii copii din ţară, aşa cum îi jelesc pe cei lipsiţi de expresie şi super-obezi din Statele Unite.

În ţară era riscant să-ţi afişezi credinţa în Dumnezeu, aici te acoperi doar de ridicol. Te marginalizezi singur arătînd că nu eşti prea inteligent. Mi s-a întîmplat să mă declar şi să produc o subţire jenă, sau să fiu privită ca o marţiană. Am auzit de mai multe ori fraza lui Nietzsche: "Dieu est mort", extrasă din contextul dramatic al biografiei şi operei autorului, şi fluturată ca un steag anunţînd o mare victorie.

Religia banului, principala idolatrie, nu-i decît o formă de ateism activ. Aici propaganda e subtilă, infuză, strecurată în fraze mai mult sau mai puţin directe care lucesc ici şi colo, fie ca să ia în derîdere ideea de Dumnezeu, fie valorile morale. E inteligent să asociezi noţiuni ca "raisonnable" şi "plaisir" (care uneori pot foarte bine merge împreună, dar alteori se exclud) ca, de pildă, în formula publicitară: "Soyez raisonnable faites-vous plaisir", sugerînd că omul e rezonabil de cîte ori îşi satisface poftele, oricare ar fi acestea.

Dorinţa care trebuie stăpînită e cea care guvernează. Cursurile de ateism "ştiinţific" erau o metodă primitivă şi brutală, faţă de care ingineria de suflete în capitalism e mult mai evoluată şi abilă. Nu-i nevoie de o doctrină materialist-dialectică, fiindcă materialismul practic, cotidian, transformă omul în ateu, fără ca măcar să-şi dea seama.

Îmi place marginalitatea mea, şi-mi dau iarăşi o notă bună. (Iunie 1996)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara