Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Jocul cu mărgelele de sunet de Ada Brumaru


La pian: Mihaela Ursuleasa
Evoluţia copiilor-minune rămâne, la timpul copilăriei lor, o perspectivă enigmatică. Pe Mihaela Ursuleasa am ascultat-o la Braşov pe când avea mai puţin de opt ani, vârsta debutului ei la Bucureşti. Cânta un concert de Mozart: suspendată pe scaun, picioarele nu ajungeau la pedale, mâna mică găsea cum să se deschidă suficient pentru a cuprinde ce era necesar pe claviatură. Înţelegea sau pur şi simplu era în muzică. A rupt lanţul românesc şi a plecat la Viena. A ascultat-o acolo Claudio Abado. I-a asigurat o bursă importantă, i-a impus un program de studii muzicale (interdicţie de a mai practica un timp solistica), un program de cultură generală. Academia de muzică din Viena, învăţământ liceal organizat, plus cultură generală: limbi străine, literatură, muzee. La 16 ani lua premiul I la Concursul "Clara Haskil". La Vevey, în Elveţia (din 120 de concurenţi). Astăzi, la 23 de ani este între "Pianiştii anului 2001", alături de Radu Lupu, Maurizio Pollini, Marta Angerich etc.
Cel mai extraordinar efect al cântului ei matur este o originalitate suverană. De la prima secvenţă, în care intră abrupt, a iniţiat iluzia improvizaţiei imaginative-schubertiană în neastâmpăr; şi-o murmură ca pentru ea însăşi, o menţine cu elan câtă vreme îi durează ardoarea în măsuri scrise pentru a trece, cu uşurinţa celui căruia sunetele i se nasc din memorie sau invenţie proaspătă, la o altfel de confesiune. Cele Trei piese pentru pian sunt din ultimul an al existenţei lui Schubert. Mihaela Ursuleasa le aude "împreună". Amploarea, complicaţiile de scriitură atestă faptul că omul inspiraţiei, al ideii imediate, evita modelele lirismului său spontan. Ceea ce era cândva instinct muzical, la mica pianistă nu şi-a temperat ritmul de regenerare (în fond, acesta este problema devenirii copiilor-minune). Pianistica ei este atât de perfecţionată, printr-un antrenament fără răgaz, încât chiar această interpretare arată a comprima două secole de succesive rafinări ale tehnicii instrumentale. Tot ce era allegro este acum mult mai vivace (repede, mai repede). Tempoul, fluenţa, timbralizările, lirismul instrumental au altă alură. Schubert nu şi-ar fi putut asculta decât lăuntric, eventual, o astfel de tălmăcire.
În alb şi negru, sumbru şi luminos (jocul armoniilor!), lansare către câmpuri sonore ascunse pe atunci simţului muzical comun, aşa cum şi-a fixat Schubert proiectul în cea de a treia piesă.
Cu Mihaela Ursuleasa suntem într-un climat de comunicare în care nu mai este timp pentru a considera, la adevărata lui robusteţe, incisivitate, control, tocmai ceea ce este reazem: extinsa disponibilitate tehnică, anulând dificultatea ca stare de tensiune. Mai curând percepem cum fiecare sunet are valoare şi în sine ca un corp sonor rotund, cu transparenţe lucioase sau umbre felurite în clar obscur. Grupurile de sunete (mărgele?) se încarcă de sens şi din totalitatea exprimărilor laconice se compune semnificaţia operei.
Dansurile Davidienilor, aşa numite de Robert Schumann, sunt de fapt piese de caracter concepute ca o provocare lansată tradiţionalismului clasicizant de către cel mai fertil - individualist - spirit al literaturii muzicale germane. Davidienii existau numai în efortul lui de a construi mental o asociaţie de artişti liberi de dogmă. Iar David... un simbol, viteazul luptător, cântăreţ şi poet. În această suită de 18 mici poeme, fantezii uneori criptice, alteori sentimentale sau jucăuş umoristice esteticul se ascunde după o fabuloasă registraţie pianistică. Motiv pentru care ele se cântă rar. Interpretarea, aşa cum a fost ea acum, unitară într-un lanţ de discontinuităţi frapante? O operă de re-creaţie. De aceea evocam la începutul acestei încercări de a o povesti pe Mihaela Ursuleasa la pian, originalitatea ei.
A venit apoi Sonata în fa minor de Brahms, după un Schubert vizionar, după un Schumann profetic. Lupta cu materia muzicală trebuie să adopte o altă strategie. Nu se regăseşte aici interdependenţa tablourilor variate ci dimpotrivă pledoaria vehementă, tumultuos emancipată, a artei cu care o singură temă intră în configuraţii elaborate de-a lungul a 5 mişcări/părţi). Mihaela Ursuleasa are forţa (interioară, dar şi fizică) pentru a profila pe tânărul Brahms, atins de aripa timpului romantic, dar care nu poate uita ce sursă de vitalitate este forma clasică.
Aşa cum pianista se desparte greu de claviatură (finalurile pieselor sunt prelungiri emoţionante, la pânda hotarului în care sunetul se risipeşte în tăcere), tot astfel ne despărţim de acel recital, după Barcarola de Chopin. Pentru a regăsi, în seara următoare, alături de...



Horia Andreescu şi Orchestra Naţională Radio
...pe Mihaela Ursuleasa în Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Bela Bartók. Ultima creaţie a lui Bartók: declinul fizic şi restriştea morală se convertesc într-o seninătate deplină. Cântecul şi mai ales dansul, dansul-joc sunt condensate în teme şi formule armonioase: muzică populară - muzică de artă complexă, formă tradiţională - caracter puternic individualizat. Pianista intră în această experienţă cu aceiaşi autoritate. În stil, anvergură, disciplină a sunetului, claritate a expunerii, transparenţă a ţesăturii complicate. Romantică într-o seară, lucid antrenată în lanţul de intenţii altfel modelate clasic-modern de structurile bartókiene. Până la frenezia ritmurilor populare ungare care antrenează a treia mişcare. Un brio orbitor.
Transmisiunea radiofonică internaţională a acestui program preluat prin Uniunea Europeană de Radio de 25 de radiodifuziuni din lume aruncă pe unde o imagine de necrezut a unei Românii în care se petrec - în artă - evenimente extraordinare. Horia Andreescu, Corul şi Orchestra Naţională Radio (dirijorul corului Dan Mihai Goia) au reuşit versiuni cutezătoare ale unor opere puţin ştiute de George Enescu. La început, Suite chàtelaine lucrare neterminată care rămâne o promisiune onorată fastuos în poemul simfonic Vox Maris. Din ideea obsedantă pentru Enescu, lupta omului cu destinul care este aici Marea, creşte o muzică simfonică de un efect colosal. Întreg aparatul instrumental a funcţionat cu precizie, într-o tensiune multiplicată de desenul fiecărei voci. Intersectările de sunete cresc împreună până la intensitatea palpitantă cu care e transpusă artistic urgia naturală care înghite firava fiinţă omenească încercând să supravieţuiască (glasul marinarului, Horia Brenciu). Dacă acest concert s-a înregistrat, un alt remarcabil CD-live ar putea completa seria enesciană realizată până acum de Horia Andreescu şi de Orchestra Naţională Radio.