Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Jocul de-a literatura de Alex. Ştefănescu

Andrei Mocuţa, Literatura, Bucureşti, Ed. Tracus Arte. Imagine copertă: www.kisforkani.com. 2015, 194 pag.

Jocul de-a literatura nu este o invenţie a postmodernilor; a fost practicat de autori din cele mai diferite culturi şi epoci, de la Homer (cel din Războiul broaştelor cu şoarecii) şi Apuleius şi până la Cervantes şi Swift, de la Budai-Deleanu şi Creangă şi până la G. Călinescu şi Cărtărescu.

Acest joc nu are nimic naiv (nefiind o joacă), ci derivă mai curând dintr-o supracompetenţă literară, ca un moment de răsfăţ după o perioadă prea lungă de luare în serios a scrisului (de că- tre autor sau de către predecesorii lui).

La cei numai 31 de ani ai săi, Andrei Mocuţa are o prezumtivă cultură literară vastă (ca fiu al scriitorului Gheorghe Mocuţa, un remarcabil poet, critic literar şi traducător, cu casa plină, probabil, de cărţi) şi o bibliografie impresionantă: Povestiri din adânci tinereţi, 2006, Porcilator, proză scurtă, 2009, Trei povestiri, 2010, Şercan, proză scurtă, 2012, Nu există cuvinte magice, versuri, 2013, Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie, 2015.

În noua sa carte, Literatura, un fel de roman liber-mozaicat, personajul principal este chiar Literatura, o domnişoară care îşi petrece vremea prin baruri. Ea îi povesteşte, printre altele, unui chelner că fratele ei vitreg, Dopu, retardat şi mătăhălos, îl ura pe fostul lui învăţător, poetul Francisc Vinganu şi că, la câţiva ani după moartea acestuia, l-a dezgropat ajutat de nişte derbedei şi i-a luat dintre mâinile împreunate pe piept o pană de aur. Domnişoara Literatura era de faţă şi l-a văzut pe mort ridicându-se în aer, ceea ce i-a făcut pe toţi să o ia la fugă. În acele împrejurări, pana de aur i-a rămas ei.

Chelnerul, personaj pitoresc, cu un ochi lipsă şi cu o banderolă neagră ca de pirat pe orbita goală, povesteşte la rândul lui ceva şi mai năstruşnic:

„– A început când aveam nouă ani. [...] Mă uitam la televizor şi mă masturbam, oarecum plictisit când, dintr-odată, a dat buzna pe fereastră o cioară! [...] După ce-a încercuit camera de vreo şapte ori, s-a năpustit asupra mea şi pe măsură ce se apropia îmi părea tot mai uriaşă. Şi-a înfipt bine ghearele în faţa mea şi mi-a ciugulit ochiul stâng cu ciocul. Am început să urlu şi atunci mi-a dat drumul, a zburat pe pervazul ferestrei şi a stat o vreme acolo, cocoţată.”

Literatura, încă nesedusă de povestea ospătarului, îl ironizează:

„– Pe viitor, să pui o sperietoare de ciori în curte, moşule.”

Dar ceea ce el îi povesteşte în continuare îi trezeşte interesul:

„– Apoi, cum stătea şi mă privea relaxată, ciorii a început să-i crească un al treilea ochi în frunte, cu pleoapele închise. Când a deschis pleoapele, am început să văd prin ochiul ei. Ne uitam unul la altul, faţă în faţă. Cu ochiul drept vedeam cioara, iar prin stângul, cel scos, mă vedeam pe mine.”

Ideea este dezvoltată, logic-fantezist:

„– În clipa următoare am simţit că mă ridic în aer. Am atins tavanul cu creştetul şi am vrut să ies pe geam, dar îmi era frică să nu mă înalţ prea tare şi să mă prăbuşesc. Când închideam ochii, vedeam tot ce vedea şi cioara. Zburam sus de tot şi mă holbam la păduri şi la copacii mici. Îmi vedeam casa şi mă întrebam cum pot fi în două locuri în acelaşi timp. Apoi am deschis ochii şi am coborât, încet, cu picioarele înapoi pe podea.”

Autorul cultivă o neverosimilitate programatică. Este clar că nu vrea să fie crezut. Scopul lui este să încânte prin inventivitate, prin aluzii culturale şi prin abia sugerate sensuri filosofice. Povestirile se trag una pe alta din imaginaţia tânărului scriitor, ca panglicile colorate din mâneca unui scamator. Într-o prezentare semnată pe ultima copertă a cărţii, Romulus Bucur afirmă, pe bună dreptate, „Cartea lui Andrei Mocuţa e o nebunie.” Ceea ce înseamnă că este excentrică şi imprevizibilă. Capitolele scurte şi dialogurile alerte îi dau textului dinamism. Văzând că nu găseşti nimic serios în paginile cărţii, vrei mereu să abandonezi lectura, dar nu înainte de a mai parcurge un fragment, ca să afli ce a mai născocit autorul. Şi tot aşa, din fragment în fragment, ajungi la sfârşitul volumului.

Jocul de-a literatura al lui Andrei Mocuţa are graţie. Există, în acest joc, ceva luminos şi de bunăcredinţă, care cucereşte. La caracterizarea lui Romulus Bucur aş adăuga un singur cuvânt: cartea lui Andrei Mocuţa e o nebunie frumoasă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara