Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
John Updike Fugi, Rabbit de A. Gh. Olteanu

O gaşcă de băieţi joacă baschet în jurul unui stâlp de telefon de care au agăţat o scândură cu un coş. Picioare în mişcare, ţipete... Hârşâitul şi râcâitul ghetelor pe pietrişul de pe alee pare să le catapulteze glasurile în aerul albastru şi umed de martie, sus, deasupra cablurilor. Rabbit Angstrom, îmbrăcat în costumul lui de lucru, urcă pe alee, se opreşte şi urmăreşte jocul, cu toate că are douăzeci şi şase de ani şi peste doi metri. E atât de înalt, încât nu poate fi asemuit cu un iepure, dar însufleţirea feţei lui albe, paloarea ochilor albaştri şi tremurul nervos al buzei de sus, sub nasul scurt, de câte ori îşi vâră o ţigară în gură, explică, în parte, porecla care i s-a dat încă din copilărie. Stă locului, îngândurat, şi copiii dau năvală spre el, se îmbulzesc.

Prezenţa lui acolo îi stânjeneşte pe băieţi. Se uită cu subînţeles unii la alţii. Ei jucau baschet pentru plăcerea lor, şi nu ca să ofere un spectacol unui adult care se plimbă prin oraş într-un costum cafeniu la două rânduri. Ba chiar li se pare ciudat: ce caută un adult pe aleea asta? Unde îi este maşina? Şi ţigările pe care le fumează fac atmosfera şi mai sinistră. Oare n-o fi unul din ăia care o să le ofere ţigări sau bani ca să se ducă cu el în spatele fabricii de gheaţă? Au auzit ei de asemenea lucruri, dar nu sunt prea speriaţi, în fond, ei sunt şase şi el e unul singur.

Mingea ricoşează din panoul de care-i prins coşul, trece peste capetele celor şase şi aterizează la picioarele celui singur. Acesta o prinde când sare în sus cu o iuţeală care le ia puştilor piuitul. Când se zgâiesc la el, îl văd scrutând norii albaştri de fum de la focurile de buruieni, o siluetă neagră, ca un coş de uzină, profilată pe cerul după-amiezii de primăvară, plantându-şi atent picioarele, învârtind nervos mingea în faţa pieptului, cu o mână mare, albă, întinsă protector deasupra balonului şi cu cealaltă susţinându-l dedesubt, clătinându-l cu răbdare de parcă ar fi vrut să-i găsească o poziţie echilibrată în aer. Unghiile lui au noiţe mari, albe, în formă de semilună.

Deodată mingea se ridică spre reverul drept al hainei şi i se desprinde de pe umăr, în timp ce genunchii i se lasă în jos; s-ar fi zis că lovitura o să rateze, pentru că, deşi lansase mingea dintr-un unghi bun, aceasta nu se îndrepta spre grupul de băieţi. Fiindcă nici nu fusese aruncată într-acolo. A picat drept în inelul coşului, frecându-se de plasă cu un fâşâit elegant.

- Hei! strigă el cu mândrie.
- Chestie de baftă! comentează altul dintre puşti.
- Ba de pricepere, îl contrazice el. Hei, e OK dacă joc şi eu cu voi?
Nici un răspuns, doar mutre nedumerite, tâmpe. Rabbit îşi scoate haina, o împătureşte frumos şi o aşază pe capacul curat al unei pubele. În spatele lui, puştii în salopete se foiesc din nou. Rabbit se bagă unde-i îngrămădeala mai mare ca să prindă mingea, îi face vânt din mâinile uscăţive cu încheieturi murdare ale unui puşti şi-o ia în mâinile lui. Vechea senzaţie a pielei netede, bine întinse, îi încordează întreg trupul, le dă aripi braţelor lui.

Simte că a făcut un salt îndărăt, peste ani, ca să retrăiască asemenea tensiune. Braţele i se înalţă cu de la sine putere şi mingea pluteşte spre coş, venind de undeva de deasupra capului său. Se simte atât de bine, clipeşte când mingea cade în coş şi preţ de o clipă se întreabă dacă nu cumva a alunecat prin inel fără să atingă plasa.
- Hei, eu de care parte joc? întreabă.

După o foială mută, doi băieţi sunt delegaţi să facă echipă cu el. Adversarii, ceilalţi patru. Deşi de la bun început Rabbit îşi creează un handicap, plasându-se la patru metri depărtare de coş, totuşi situaţia e dezechilibrată. Nimeni nu-şi bate capul să ţină scorul. Tăcerea lor posacă parcă îl necăjeşte. Copiii se strigă monosilabic unii pe alţii, dar pe el îl ignoră total. Pe măsură ce jocul se înteţeşte, îi simte în jurul picioarelor lui, înfierbântaţi şi înnebuniţi, încercând să-i pună piedică, dar limbile continuă să le fie legate. Rabbit n-are nevoie de această dovadă de respect, ar dori să le spună că nu înseamnă nimic dacă creşti mare, nu-ţi trebuie cine ştie ce calităţi pentru asta. După zece minute, unul din cei doi băieţi din echipa lui trece de partea cealaltă, aşa încât numai el, Rabbit Angstrom, şi cu un singur puşti se înfruntă cu cinci adversari. Băiatul rămas e încă pitic, dar de pe acum sfidător, se mişcă cu mare uşurinţă; e cel mai bun dintre toţi şase; poartă un fes tricotat, cu moţ verde, care-i vine până la sprâncene şi peste urechi, dându-i un aer de cretin. E un talent înnăscut. Îţi dai seama numai cât îl vezi cum se mişcă în lateral, fără să facă paşi, parcă alunecând pe propriul lui har. Şi felul în care pândeşte înainte de a se mişca. Cu puţin noroc, peste un timp, la colegiu, o să ajungă un atlet de prima mână; Rabbit ştie bine cum merg lucrurile. Urci treaptă după treaptă, până când ajungi în vârf şi toată lumea te aclamă; din pricina sudorii care îţi broboneşte fruntea, nu poţi vedea foarte bine şi gălăgia te buimăceşte, simţi că ţi se desprind picioarele de pe pământ şi atunci eşti în aer, la început nu chiar uitat, doar în afară, şi te simţi bine, şi relaxat, şi liber. Eşti în afară, în aer, şi într-un fel parcă lichefiat, şi continui să te înalţi, până când ajungi, aşa cum te văd puştii ăştia, doar un petic din cerul adulţilor care pluteşte peste ei în oraş, un petic de cer care, din cine ştie ce pricină ciudată s-a apropiat de ei şi i-a înnegurat. Ei nu l-au uitat: mai rău, nici n-au auzit vreodată de el. Şi totuşi, la vremea lui, Rabbit era faimos prin ţinut: în primul an de liceu, a stabilit un record la baschet în liga B, iar în ultimul an, a atins un record care nu a fost depăşit decât patru ani mai târziu, adică exact acum patru ani.

Trimite mingea cu o singură mână, cu ambele mâini, pe sub mână, direct, cu spatele, din săritură şi de pe loc. Mingea se ridică în aer, netedă şi mătăsoasă la atingere. Faptul că senzaţia atingerii e încă vie în mâinile lui îl exaltă. Se simte eliberat dintr-o lungă şi apăsătoare posomorală. Dar trupul s-a îngreunat şi respiraţia i-a devenit mai scurtă. Îl enervează că gâfâie. Când cei cinci copii din echipa adversă încep să bombăne şi s-o lase mai moale, şi după ce, din greşeală, trânteşte un băiat, care se ridică de jos cu o mutră bosumflată şi renunţă la joc, Rabbit e gata să se lase păgubaş.
- OK, spune. Bătrânul se cară. De trei ori "ura!".
Băiatul de lângă el, cel cu fesul, adaugă:
- La revedere, campionule!
Îi este recunoscător acestui băiat care a continuat să-l urmărească cu o admiraţie dezinteresată, în timp ce toţi ceilalţi deveniseră morocănoşi. Desigur, talentele înnăscute se recunosc între ele. Chestie de instinct.
Rabbit îşi înşfacă haina împăturită şi o ţine ca pe o scrisoare în timp ce o ia la fugă în susul aleii, pe lângă fabrica de gheaţă părăsită, care scapă bucăţi de bârne putrede pe platforma de încărcare. Pubele, porţi de garaj, garduri de sârmă pentru coteţe printre care se încâlcesc tulpini de plante moarte. E luna martie. Iubirea pluteşte în aer. Totul se înviorează. Rabbit simte prospeţimea aerului răzbind prin gustul amărui de fum care i-a rămas în gură; scoate din buzunarul bulbucat al cămăşii pachetul de ţigări şi, din mers, îl aruncă în lada de gunoi, deschisă, a cuiva. Mândria îi răsfrânge buza de sus, îi dezgoleşte dinţii. Pantofii lui mari, din antilopă, răscoliseră şi împrăştiaseră gunoaiele amestecate prin pietrişul aleii.

Aleargă. La capătul şirului de case care mărginesc aleea, coteşte pe o stradă, anume Wilbur Street din Mt. Judge, o suburbie a oraşului Brewer, al cincilea ca mărime din Pennsylvania. O ia la fugă pe pantă. Pe lângă o înşiruire de clădiri masive, mici fortăreţe de beton şi cărămidă, cu marchize din vitralii şi sticlă romboidală şi ferestre cu ghivece de flori pe pervaz, după care, alt şir de case, clădite toate în aceeaşi perioadă, prin anii '30. Casele se cocoaţă pe coasta dealului, urcând ca o scară. Zidul de aproximativ doi metri care înalţă fiecare casă deasupra vecinei sale de mai jos, are câte trei ferestre oarbe, distanţate între ele ca ochii unui animal, şi un joc de şipci în culori de la nuanţele de vânătaie până la cele de baligă. Faţadele cândva albe sunt coşcovite. Casele sunt în număr de douăsprezece, fiecare cu câte două etaje şi două uşi. Cea de-a şaptea uşă e a casei lui. Scările sunt de lemn, tocite, sub ele se deschide un soi de ascunzătoare plină de mocirlă, în care putrezeşte o jucărie. Un clovn din plastic. Toată iarna a văzut-o zăcând acolo, dar şi-a spus mereu că o să vină un copil să şi-o ia înapoi. Rabbit se opreşte în vestibulul întunecos să-şi tragă răsuflarea. În tavan un bec de zi arde anevoie, înecat în praf. Trei cutii poştale din tablă, goale, deasupra unui calorifer. Uşa din hol a vecinului de jos e închisă ca o faţă ofensată. Şi pluteşte mirosul, mereu acelaşi, pe care nu-l poate identifica: uneori pare a fi de varză gătită, alteori e respiraţia ruginită a unui cuptor şi câteodată e ceva moale care se descompune în pereţi. Urcă scările spre căminul lui, la ultimul etaj.

Uşa e încuiată. Când vâră cheia în broască mâna îi tremură, zvâcnind ca sub un efort neobişnuit, şi metalul scrâşneşte pe metal. Dar, când deschide uşa, o vede pe soţia lui tolănită într-un fotoliu, cu un pahar de Old-fashioned în mână, privind la televizor, cu sonorul dat la mic.
- Eşti acasă, îi spune mirat. Atunci de ce-ai încuiat uşa?
Ea îi aruncă o privire piezişă, cu ochii săi negri, înroşiţi de atâta uitat la televizor.
- S-a încuiat singură.
- S-a încuiat singură, o îngână Rabbit, dar se aplecă să-i sărute fruntea lucioasă.
E o femeie micuţă, cu pielea măslinie şi atât de întinsă, de parcă ceva care se tot dilată pe dinăuntru se împotriveşte dimensiunilor ei mărunte.
Chiar ieri, are el impresia, a încetat să mai fie o femeie drăguţă. Cu cele două riduri care i s-au săpat în colţurile buzelor, gura ei a început să arate lacomă, şi părul i s-a rărit, aşa că tot i se pare că-i vede ţeasta printre şuviţe. Aceste mici avansări ale vârstei au efect imperceptibil, încât s-ar putea ca mâine să dispară cu totul şi ea să fie din nou fata lui.

Încearcă s-o tachineze perfid:
- De ce ţi-e frică? Da' cine te temeai că o să-ţi intre pe uşa aia? Errol Flynn?
Nu-i răspunde. El îşi despătureşte cu grijă haina, se duce la debara şi ia un umeraş de sârmă. Debaraua e în living, şi uşa nu se deschide decât pe jumătate pentru că e blocată de televizor. E atent să nu atingă cablul vârât în priza aflată de cealaltă parte a uşii. O dată, Janice, care e foarte împiedicată când e însărcinată sau cherchelită, şi-a înfăşurat din greşeală firul în jurul piciorului şi a fost cât pe ce să tragă jos aparatul, un televizor de o sută patruzeci şi nouă de dolari, şi să-l facă ţăndări. Noroc că-l prinsese el în vreme ce abia se mai ţinea în suportul metalic, mai înainte ca pe Janice să o apuce obişnuitele atacuri de panică. Oare ce-o făcuse să se schimbe? De ce se temea? Fiind un bărbat ordonat, Rabbit vîră cu pricepere colţurile umeraşului în umerii hainei, după care îşi întinde braţul lung şi îl atârnă de bara vopsită, alături de celelalte costume. Se întreabă dacă să-şi scoată de pe rever ecusonul pe care scrie "reprezentant de vânzări", dar îşi spune că o să poarte şi mâine aceeaşi haină. Nu are decât două costume, în afară de cel bleumarin, dar acum e prea cald ca să-l mai poarte. Împinge uşa debaralei, se aude clicul de închidere, dar uşa se crapă din nou, un centimetru sau doi. Uşi încuiate. Enervant: mâna lui tremurând pe broasca uşii, ca mâna unui babalâc, şi ea, stând acolo în fotoliu şi ascultând scrâşnetul metalului. Se întoarce spre Janice şi o întreabă:
- Dacă eşti acasă, unde-i maşina? Nu-i în faţă.
- E în faţa casei mamei mele. Îmi stai în drum, îmi acoperi ecranul.
- În faţa casei mamei tale? Groaznic. Tocmai în locul cel mai nenorocit.
- Ce ţi-a venit?
- Ce mi-a venit ce?
Se trage într-o parte din raza ei vizuală.
Ea se uită la o emisiune cu un grup de copii numiţi Mouseketeers, interpretând un musical în care Dar­lene e o florăreasă la Paris, şi Cubby e un poliţist, şi băiatul ăla înalt, înfumurat, cu voce chiţcăită e un artist romantic. El şi Darlene, şi Cubby, şi Karen (îmbrăcată ca o bătrână franţuzoaică pe care Cubby, în calitatea lui de poliţist, o ajută să traverseze strada) dansează. Pe urmă vine o reclamă care arată cum cele şapte pătrăţele ale unui baton de ciocolată Tootsie ies afară din ambalaj şi se prefac în cele şapte litere ale numelui Tootsie. Şi cântă şi dansează. După care, cântând în continuare, se retrag înapoi în ambalaj. Sună ca într-o cabină de înregistrare. Fir-ar să fie, e nostim. A văzut reclama de cincizeci de ori, dar de astă dată îi întoarce stomacul pe dos. Inima lui bate încă cu putere, şi simte un nod în gât.
Janice îl întreabă:
- Harry, ai o ţigară? Ale mele s-au terminat.
- Ce? Pe drum mi-am aruncat pachetul de ţigări într-o ladă de gunoi. Mă las de fumat.
Se întreabă cum se poate gândi cineva să fumeze când stomacul e gata să i se verse.
Janice îi aruncă, în sfârşit, o privire.
- Şi-ai aruncat ţigările la gunoi? Sfinte Sisoe! Nu bei, şi acum nici nu mai fumezi. Ce-ai de gând, vrei să ajungi un sfânt?
- Ssst!
A apărut marele Mouseketeer Jimmie, un adult, împodobit cu ditamai urechile negre şi rotunde. Rabbit îl priveşte atent: îl respectă. Se aşteaptă să înveţe de la el ceva util, care să-i folosească în munca lui, adică la demonstraţiile cu un nou gadget de bucătărie, pe care îl prezintă în diverse magazine cu preţuri mici, din Brewer. Are slujba asta de patru săptămâni.

"Proverbe, proverbe, cât sunt de adevărate!" cântă Jimmie, ciupindu-şi mousechitara. "Proverbele ne-nvaţă de toate, proverbele ne-ajută să fim mouschetari mai bu-uni!" Jimmie îşi lasă deoparte zâmbetul şi chitara şi declară prin sticlă: "Cunoaşte-te pe tine însuţi, a spus cândva un bătrân înţelept grec. Cunoaşte-te pe tine însuţi. Şi ce înseamnă asta, fetiţe şi băieţi? Înseamnă să fiţi ceea ce sunteţi. Nu încercaţi să fiţi Sally, sau Johnny, sau Fred din vecini, ci fiţi voi înşivă. Domnul Dumnezeu nu doreşte ca un copac să fie o cascadă sau o floare, să fie o piatră. Dumnezeu ne-a dăruit fiecăruia dintre noi un talent special".

Janice şi Rabbit au devenit brusc nefiresc de tăcuţi, amândoi sunt creştini, numele Domnului le insuflă un sentiment de vinovăţie.

"Dumnezeu doreşte, continuă Jimmie, ca unii dintre noi să ajungem oameni de ştiinţă, alţii artişti, unii dintre noi să fim pompieri, alţii medici sau trapezişti. Şi ne dăruieşte, fiecăruia dintre noi, talentele speciale pentru a deveni toate acestea, cu condiţia să facem tot ce putem pentru a ne dezvolta aceste talente.

Trebuie să muncim, fetiţe şi băieţi. Aşadar, cu­noaş­­te-te pe tine însuţi. Învaţă să-ţi înţelegi talentele şi după aceea munceşte ca să le şi dezvolţi. Asta este calea spre fericire." Îşi ţuguie buzele şi face cu ochiul.

O figură bună. Rabbit o încearcă şi el, îţi ţuguie buzele şi pe urmă face din ochi, o figură care-ţi solidarizează publicul, îl atrage de partea ta, împotriva unui inamic din spate, Walt Disney sau Compania Magipeel Peeler, admiţând că reclama lor e o înşelătorie, dar, ce dracu', trebuie să facem lucrurile cât mai atrăgătoare. Doar suntem toţi în aceeaşi oală. Înşelătoriile fac lucrurile să meargă înainte. Sunt baza economiei noastre. Vitaconomie, ăsta-i cuvântul de ordine al gospodinelor moderne, expresia condensată, comprimată într-un singur cuvânt, pentru economisirea vitaminelor prin folosirea aparatelor de curăţat legumele MagiPeel.

Când începe jurnalul de ştiri de la ora şase, Janice se ridică şi închide televizorul. Licărul luminos lăsat pe ecran de curentul electric se stinge încet.
- Unde-i copilul? întreabă Rabbit.
- La mama ta.
- La mama mea? Maşina e la mama ta şi copilul la mama mea? Dumnezeule! Eşti o harababură ambulantă.

Janice se ridică în picioare şi sarcina ei vizibilă îl înfurie prin aspectul greoi, bolnăvicios. Poartă o fustă pentru femei însărcinate, cu un U decupat pe pântec. Sub marginea bluzei, i se vede o semilună de slip alb.
- Eram obosită, îl lămureşte.
- Nu-i de mirare. Câte pahare din astea ai dat pe gât?
Arată spre paharul de Old-fashioned. Buza paharului e pătată de zahăr.
Ea încearcă să se explice:
- L-am lăsat pe Nelson la mama ta, când eram în drum spre mama mea cu care urma să ies în oraş. Ne-am dus cu maşina ei şi am căscat gura pe la vitrine, căutând îmbrăcăminte de primăvară, şi ea şi-a cumpărat o eşarfă Liberty la solduri la Kroll. Purpurie cu un imprimeu mărunt.
Vocea îi scapără, limba mică, îngustă, se iţeşte printre cele două şiruri de dinţi lipsiţi de strălucire.

Rabbit e speriat. Când nu e perfect lucidă, Janice devine înfricoşătoare. Îşi mijeşte ochii în orbitele contractate, şi gura micuţă îi atârnă deschisă, ca o crăpătură nătângă. Şi de când linia părului ei a început să se retragă de pe fruntea lucioasă, el are senzaţia că e friabilă, mergând drept înainte, cu ochelari de cal, spre riduri tot mai adânci şi păr tot mai rar. Se căsătoriseră relativ recent, când el avea douăzeci şi trei de ani şi ea terminase liceul doar de doi ani, abia ieşită din adolescenţă, cu sâni micuţi şi sfioşi care se aplatizau când stătea culcată, apărând doar ca o moliciune cu sfârcuri. Nelson s-a născut la şapte luni după ceremonia episcopaliană a cununiei, şi travaliul a fost greu şi prelungit. Spaimele lui Rabbit de atunci se amestecă cu spaimele de acum şi îi inoculează tristeţe.
- Şi ce-ai cumpărat?
- Un costum de baie.
- Un costum de baie! Brrr! În martie?
Ea închide o clipă ochii; el o simte parcă inundată de fluxul subteran al băuturii şi e năpădit de dezgust.
- Mă face să mă simt mai aproape de vremea când o să pot să-l port.
- Ce naiba te roade pe tine? Alte femei găseau că e plăcut să fii însărcinată. Ce-i cu toanele astea? Spune-mi şi mie. Ce-i cu toanele astea trăsnite?

Ea îşi deschide ochii căprui, podidiţi de lacrimi care se revarsă peste genele de jos şi se preling pe obrajii înroşiţi de ciudă; se uită la el şi-i spune îngândurată:
- Nenorocitule!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara