Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Jumătate pe pămînt, jumătate în nori de Andreea Deciu




Nu stiu cîti dintre cititori îsi vor mai fi amintind filmul lui Vittorio de Sica, Miracol la Milano. O fantezie suavă, de un umor debordant si, totodată, nesfîrsit de tristă, ale cărei personaje, sortite unei sărăcii lucii într-o mahala a marelui oras, capătă pur si simplu viată, li se umplu sufletele de încredere si fetele de lumină de îndată ce între ei coboară (cu adevărat coboară, pentru că e venit din ceruri) un ciudat bărbat-pustan-înger. El le schimbă destinul, făcîndu-i să creadă în minuni, pe care le făptuieste fără să stie nici el cum. De fapt, minunile sînt urmarea închipurii sale, de care ceilalti se contaminează. Filmul acesta, desi nu are nici o legătură de tramă ori personaje cu romanele lui Italo Calvino, împărtăseste totusi ceva esential cu ele: acea voioasă si, în acelasi timp, tristă umanitate, care prin puterea unei imaginatii miraculoase ajunge să vietuiască pe fîsia subtire dintre realitate si fantasmă.

Cele trei cărti, Baronul din copaci,Cavalerul inexistent si Vicontele tăiat în două, de curînd publicate în conditii editoriale demne de toată lauda de Univers, pot intra lesne în traditia literaturii pentru copii, dar si pentru vîrstnici întelepti, alături de Alice în tara minunilor, de unele romane ale lui Jules Verne, Peter Pan, ori de peripetiile baronului Munchhausen. Cu toate acestea, ceva le diferentiază profund de celebrele cărti pentru copii: conventia imaginarului e mult mai subtil (de fapt adult ar fi cuvîntul) propusă, e cumva sarjată uneori, iar alteori e diminuată de verosimilul întîmplărilor, un verosimil plusat dincolo de limitele unei motivatii literare sau ale unei coerente narative, în plin firesc cotidian. Ce dacă e practic imposibil ca o făptură omenească să îsi poată duce întreaga existentă în copaci, cum face Cosimo, personajul din Baronul din copaci? Nici lui Cosimo nu îi e usor, mai ales la început, dar lumea lui verde si miscătoare, de crengi si frunze, nu e prin conventie instantanee o lume posibilă, ci devine astfel, pe măsură ce personajul o descoperă si o stăpîneste. Cătărat într-un copac pe cînd era copil, în timpul unui conflict cu părintii, micul baron rămîne acolo pentru totdeauna. La început din ciudă, apoi din ambitie si teribilism, în cele din urmă chiar împotriva inimii sale, dar dintr-un fel de loialitate fată de sine însusi, fată de un jurămînt care de fapt e absent. A trăi în copaci, a nu coborî niciodată, e blazonul micului baron, care trece astfel prin toate ipostazele eroului de povestire pentru copii, de la micul rebel la Peter Pan si apoi la Robin Hood. De ce spun că la Italo Calvino conventia imaginarului e mai subtilă oarecum, în sensul de insesizabilă, decît la marii autori consacrati gen Carol Lewis? Pentru că e cumva ancorată într-o realitate foarte simplă: cei mai multi dintre noi, copii fiind, am trăit, fie si doar pret de mai multe sau mai putine ceasuri/minute, cătărati în copaci. Nu mai tin minte exact cum arată lumea privită de acolo, dar e evident că ea nu e doar altfel pentru că o privim dintr-o perspectivă anume, ci mai ales pentru că acolo, în frunzisul copacilor, copilul are iluzia, întretinută, că si-a aflat o altă lume, numai a sa, si totusi nu una complet inventată ori imaginară, ci reală, concretă, pe care o pot percepe si adultii, o lume cu care te poti... da mare. Una mult mai pretioasă decît cele invizibile, asadar. A alege să plasezi imaginarul în plin buzunar al realului, undeva la marginea lui, foarte aproape, si totusi foarte inaccesibil, acesta este mecanismul subtil al fanteziei în genul major, nu în cel minor.

Alice trece în lumea de dincolo de oglindă, unde totul e altfel. În lumea din copaci a lui Cosimo totul e la fel ca pe pămînt, tocmai în asta stă farmecul si miraculosul ei. Baronul trăieste în universul lui, dar e, totodată, un om între ceilalti oameni, lucru de care el si povestitorul (fratele mai mic si mai putin curajos al lui Cosimo) sînt chiar foarte mîndri. De acolo, dintre frunze si crengi, el are aventuri amoroase cu "pămîntence" (în sensul foarte literal al cuvîntului, adică femei care trăiesc numai cu picioarele pe pămînt), conduce multimi, participă la aventuri de necrezut, e invitat la dineuri festive. Cu alte cuvinte, duce o viată pămîntească fabuloasă, desi, sau tocmai pentru că el nu mai atinge niciodată pămîntul. Odată acceptată această conventie care nu te invită să plusezi prea mult imaginativ, pentru că e interesant dozată pe parcursul cărtii (lumea din copaci capătă treptat autonomie, pe măsură ce baronul e în largul lui în ea), orice devine posibil. Si nici măcar nu-si mai dai seama că plutesti în deriva imaginatiei. Pirati, un neam de nobili exilati, toti trăitori în copaci, loja masonică, o fetită prea desteaptă pentru a nu fi si răutăcioasă, echivalentul fetitei cu părul de azur din aventurile lui Burattino, care mai tîrziu devine o iubită capricioasă si fascinantă. Din lumea sa real-imaginară, Cosimo duce o sumedenie de vieti real-imaginare: se îndrăgosteste si trăieste o poveste de dragoste în cea mai bună traditie a eposului cavaleresc, trece prin peripetii nemaiauzite, îmbătrîneste, îsi pierde vigoarea, devenind umbra propriei sale amintiri, si moare, cum altfel?! dispărînd pentru totdeauna din fata oamenilor, în chip straniu si niciodată înteles.

Ceea ce e tulburător într-o asemenea lume real-imaginară este că o poti percepe închipuindu-ti-o, dar în acelasi timp o vei căuta în jurul tău, mizînd tocmai pe existenta ei reală. Altfel spus, fiecare din noi trăieste mai mult sau mai putin în preajma copacilor, dar cît îi vedem, cînd nu mai sîntem copii? Cîti dintre noi pot fie si distinge un stejar de un ulm, un cires de un visin? Acea lume de crengi si frunze este una si aceeasi privită de pe pămînt, dar ea devine un caleidoscop de detalii si nuante o dată ce nu mai e doar o parte din lumea noastră, ci un univers în sine. Fascinant univers! Oricît de pasionante ar fi aventurile lui Cosimo, care se rostogolesc în carte după un veritabil principiu al bulgărelui de zăpadă, mereu mai multe si mai minunate, această lume a copacilor mi se pare tot ce are romanul mai frumos si mai seducător.

Toate cele trei cărti ale lui Italo Calvino sînt construite pe acest principiu al imaginarului imersat în plină realitate. Functionarea lui, însă, e garantată de felul în care povestea în sine e rostită, de felul cum naratorul explică, se miră si el (sau ea, în cazul Cavalerului inexistent), comentează, anticipează, se declară perplex sau coplesit de întorsăturile evenimentelor ori de greaua misiune a povestirii. Naratorii din toate cele trei cărti sînt oameni obisnuiti, lucru foarte important: ei mijlocesc glisarea de la realitate la imaginar, dînd glas propriilor lor nedumeriri, lamentîndu-si neputinta, avertizînd precaut asupra felului în care au reconstituit evenimentele. În final abia îsi deconspiră complotul la fabulatie, ori se demască drept făpturi la fel de bizare ori neobisnuite ca si protagonistii povestirilor lor. Sau cel putin asa procedează călugărita din Cavalerul inexistent, naratoarea care e de fapt si personaj, o războinică îndrăgostită de eroul masculin, sau mai bine zis de eroii-bărbati, pentru că trece de la unul la celălalt, asa cum o seduce propria imaginatie creatoare de isprăvi fantastice. De fapt, si ea si toti ceilalti naratori sînt îndrăgostiti de închipuirea lor care concepe asemenea fantasme uluitoare.

Fantasticul e sabotat, dar astfel si insinuat cu tertipurile firescului, de umorul conceput ca imensă doză de bun simt într-o lume în care se petrec tot felul de ciudătenii. Orice întîmplare supranaturală, orice personaj fabulos, cum e, de pildă, cavalerul inexistent (o armură în care nu se află nici un corp, dar totusi o făptură cu identitate) e inserată pe fundalul unui univers firesc si cotidian, care se miră cînd descoperă ceva altfel, bombăne eventual, dar nu opune rezistentă, ci asimilează acel altceva. Vicontele tăiat în două, de pildă, este un fel diavol-Dumnezeu, o creatură care are o jumătate foarte bună, angelică, si una foarte rea, malefică. Ca să se căsătorească cu o fată frumoasă, partea rea, care conduce scindatul întreg, se foloseste de cea bună pentru a o seduce si păcăli să consimtă. Dar fata pricepe trucul, si pentru a se feri de păcăleală acceptă căsătoria direct cu Cel Rău. Desigur, deznodămîntul nu e doar acelasi, uniunea celor doi, ci chiar clasicul final de basm: sacrificiul ei, în cele din urmă, va duce la anihilarea Celui Rău si triumful Celui Bun. Important mi se pare însă altceva: felul în care o lume fantastică si una realistă se întîlnesc în romanele lui Calvino si izbutesc să convietuiască epic. Nu e putin lucru, ca tehnică romanescă, dar si ca mod de a concepe viata si ceea ce avem în jur. Poate de aceea aceste trei cărti sînt mai încîntătoare decît multe fantezii, dar si mai triste uneori si mai pilduitoare decît multe povestiri inspirate din realitate.

Italo Calvino - Baronul din copaci, traducere de Despina Mladoveanu, cu o prezentare a autorului, Editura Univers, Bucuresti, 1999, 286 pagini, pret nementionat.

Italo Calvino - Cavalerul inexistent, traducere de Despina Mladoveanu, cu o prezentare a autorului, Editura Univers, Bucuresti, 1999, 126 pagini, pret nementionat.

Italo Calvino- -Vicontele tăiat în două, traducere de Despina Mladoveanu, cu o prezentare a autorului, Editura Univers, Bucuresti, 1999, 110 pagini, pret nementionat.