Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Jurnal berlinez de Ioana Pârvulescu


- dialoguri transculturale -

30 octombrie 2001, marţi. Astăzi cutia mea poştală e plină. între altele, un mesaj oficial, prin care sîntem preveniţi că există posibilitatea ca mîine, 31 octombrie, să se producă un atac terorist la Berlin, asupra metroului, trenului sau a unui mare centru comercial. Nimeni nu crede asta. Berlinul e atît de linistit, în comparaţie cu alte capitale, atît de paşnic, încît uneori mi se pare că seamănă cu un sat lăbărţat. Atîta vegetaţie te duce cu gîndul mai degrabă la o vînătoare de fazani decît la mijloacele de exterminare umană ale mileniului III. De dimineaţă a sosit o nouă colegă, din America. E încă în tensiune: spune că la New York e mare agitaţie şi că aeroportul plin de soldaţi i-a făcut rău. Berlinul i se pare şi ei o oază de linişte. Mă gîndesc că, privit de la Bucureşti, este un loc foarte periculos.

Ora 11. Primul colocviu de marţi. Expunerea lui Raghavendra Gadagkar despre "două regine". E vorba de viaţa socială a viespilor. Fotografii formidabile şi expunere impecabilă. Apoi discuţii, pînă la ora 1 cînd se aude gongul care anunţă masa. Mi-a plăcut o observaţie: în societăţile primitive, viespile (ca şi albinele) aveau alternativă: puteau alege să trăiască în cuibul comun sau să ducă o viaţă solitară şi liberă. Plecau pur şi simplu din "localitate", îşi făceau un mic cuib propriu, unde găseau ele de cuviinţă, se descurcau pe cont propriu cu mîncarea şi cu restul. în societăţile mai evoluate opţiunea nu mai e posibilă. Eşti sau regină (înconjurată pînă la sufocare de echipa care munceşte pe lîngă tine - ca Audrey Hepburn în Vacanţă la Roma), sau lucrătoare. Masculii mor de dragoste sau în dragoste.

Discut, la masă, cu Allan Young, antropolog la Universitatea McGill din Montreal şi psihiatru. Proiectul lui este despre "memoria traumatică". îmi face surpriza să mă întrebe despre Jurnalul lui Mihail Sebastian, pe care l-a citit în traducere engleză. Ce l-a impresionat la Sebastian, în comparaţie cu alte jurnale pe aceeaşi temă şi din aceeaşi epocă este extraordinara lui căldură omenească: nu-şi acuză prietenii, nu are resentimente faţă de nimeni, e numai îndurerat, rănit. Pe de altă parte, remarcă dl Young, soarta lui n-a fost dintre cele mai rele: izolarea lui era relativă, îşi continua relaţiile sociale, iar prieteniile, deşi se răciseră, nu erau total întrerupte, nu i se întorcea, la drept vorbind, spatele. Ce m-a bucurat este că interlocutorul meu a sesizat calitatea umană excepţională a lui Sebastian, dincolo de orice contextualizare socială sau istorică.

6 seara. E deja întuneric. Mi s-a terminat o cartelă telefonică şi dau s-o arunc la coş. Dar am de ales între 3 secţiuni: hîrtie, ambalaje şi sticlă. Sticla o exclud. între celelalte două ezit: din ce material e făcută o cartelă telefonică ? O arunc la ambalaje cu un puternic sentiment de nesiguranţă.
Toate astea îmi amintesc de o scenă petrecută pe plajă la Neptun, anul acesta, un fel de prolog pe ţărmul Mării Negre al observaţiilor mele berlineze. La mică distanţă de mine se afla o mamă cu un băieţel de vreun an şi jumătate, o familie de nemţi. Copilul, gol, sub soarele moale de septembrie, cu burticica ieşită înainte, avea pe cap o pălărie albă, colonială, care-i dădea aerul unui veteran în miniatură. Era un adevărat homo faber, îşi găsea mereu de lucru, construia aplicat, cu pasiune şi curiozitate. Din cînd în cînd explora cu vitejie împrejurimile cu mersul lui legănat, de marinar ameţit. Cînd am intrat în apă a venit fuga după mine şi, la primul val, a rîs. Cînd valurile l-au udat mai sus de genunchi, mi-a întors funduţul şi s-a dus, lipa-lipa-lipa, la construcţiile rămase în lucru. Mama lui îl veghea discret, nu-l bombarda cu sfaturi sau interdicţii, cum se întîmpă în educaţia tip Goe, comună pe plajele noastre: implorările unor mame-paznic ca odraslele să nu se apropie de apă se ciocnesc cu stridenţă de cele ale mamelor-paznic care îşi obligă copiii să intre în valuri. La un moment dat băiatul a văzut o pungă de celofan purtată de vînt de colo-colo. Cum în lucirea ei instabilă punga era ispititoare, puştiul s-a luat după ea. N-a fost o treabă uşoară: cînd s-o apuce, punga o lua iar din loc, în cu totul altă direcţie, ca o jucărie teleghidată, punîndu-l pe exploratorul colonial în situaţii cinetice riscante, chiar critice. în fine, cînd a ajuns aproape de trepte, punga s-a lăsat deodată şi de bunăvoie prinsă. Aici vine surpriza: copilul a pus-o, după o clipă de contemplare... într-o cutie de gunoi. Cu efort, căci nu ajungea. Dacă întîmplarea l-a condus spre un asemenea gest, atunci trebuie spus că întîmplarea e neobişnuită. în curiozitatea lui ştiinţifică, micul om ar fi vrut să exploreze, în continuare, şi cutia de gunoi. Noroc că era prea înaltă pentru el. Mama n-a intervenit nici măcar acum. Poate credea că gunoaiele româneşti sînt la fel de igienice ca tripartitele cutii germane.

31 octombrie, miercuri. în camera mea trăiesc, pe lîngă mine, patru lucruri: o cyclamă pe care mi-am cumpărat-o cu 3 DM, computerul, telefonul şi radioul. Cyclama (Alpenveilchen cum i se mai spune pe aici) are metamorfoze nocturne incredibile. Am renunţat să-i număr florile, care la început erau numai 4. Computerul e ca toate computerele: capricios ca un bărbat (sau ar fi mai corect să spun ca o femeie?). Capricios ca un om. N-ai voie nici măcar să gîndeşti ceva de rău despre el, că se supără pe tine. După ce, din cauza unui virus, a trebuit să scriu primul articol trimis României literare de două ori la rînd, - primul a dispărut în neantul electronic deşi îl salvasem - după ce m-am supărat rău pe el şi i-am vorbit urît, de nu mi-a mai răspuns nici la bună-dimineaţa (Username şi Password), s-a purtat ca un gentleman. Cu atît mai mult cu cît, de cînd cu internetul (pe care citesc ziarele şi revistele româneşti, ca tot omul aflat în surghiun, şi unde caut spectacolele berlineze cele mai tentante) computerul stă, şi nu degeaba, deschis de dimineaţa pînă seara. Telefonul e dintre cele pentru care, vorba cuiva, ţi-ar trebui permis de conducere. O pagină întreagă din computer te învaţă cum să-l foloseşti. Stă şi el deschis, şi nu degeaba, adică pe bani. Aştept nota, ca s-o pot compara cu noile tarife ale Romtelecomului. Radioul trăieşte cel mai mult şi are multe vieţi. Prefer două dintre acestea: Kassik Radio, 88,35 MHz, cu Bach, Mozart, cu "titanul, babacul sau boierul", cum îi spunea Caragiale lui Beethoven, cu operă, dar şi cu muzică de film sau adaptări moderne ale clasicilor. Al doilea post pe care-l ascult, Berliner Rundfunk, 99,25, are muzică lejeră din cea care place aproape tuturor, de la Beatles la Pink Floyd, de la Hotel California la una din piesele mele favorite, Nights in White Satin. în ceea ce priveşte televiziunea, nu zăresc decît turnul cu antenă care înţeapă cerul Berlinului. Cu atît mai bine.

Ora 5 după-masă. Citesc în România literară articolul lui Mihai Vakulovski despre Biblioteca noastră Naţională. Pe cît de savuros la lectură, pe atît de cumplit în fapt. La mine lucrurile stau tocmai invers. Biblioteca de aici fiind un loc paradisiac, nu se poate vorbi despre ea decît plicticos. Să spun doar atît: funcţionează 24 de ore din 24 şi 7 zile din şapte. Dacă într-o noapte cu lună plină ai insomnie, te scoli şi te duci la bibliotecă. Avem cu toţii chei speciale care deschid toate uşile comune, inclusiv pe ale bibliotecii şi, pe de altă parte, cu alţi zimţi ai aceleiaşi cheiţe îţi deschizi uşa camerei proprii. S-a terminat cu inelul plin de chei care-ţi rupe buzunarul. Cauţi pe computerul tău titlul care te interesează, şi, dacă dai de el, te duci, completezi fişa din carte şi te serveşti singur. Dacă nu, comanzi cartea şi, în cîteva zile îţi e adusă de peste mări şi ţări. Cum se spune, comparaţia e o sursă de nefericire. Cer iertare.