Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Jurnal berlinez de Ioana Pârvulescu


Bibliopolis

Lui Z. Ornea, prea tîrziu

2 decembrie, prima duminică de Advent. Descopăr în biblioteca colegiului cîteva reproduceri care au ca personaj principal cartea. Visez pe marginea lor.

Iată raiul. Fiind vorba doar de o grădiniţă, e mare înghesuială între zidurile crenelate, ca de cetate medievală. Patru femei, doi bărbaţi - să fie oare interpretabil acest raport? - un copil, un înger cu capul în palmă, gînditor şi melancolic ca un poet romantic, douăsprezece pasări, doi pomi, unul plin de cireşe, nenumărate flori, irişi, crini, lăcrămioare, o maimuţă mică şi negră ca un drac şi un animal greu de identificat, ceva între melc uriaş şi dinozaur pitic. Culori tari, încadrate de întunericul de dincolo de zidurile raiului. Acolo, afară, e noapte, aici e o lumină care vine parcă din pămînt. Cu siguranţă se aud cîntece şi foşnete, se simt arome minunate. Doar oamenii tac: poate că au uitat toate limbile. Una dintre femei, cu coroană pe fruntea boltită, ţine în poală o carte mare, cu coperţi roşii. Lîngă ea, o masă, cu nişte fructe şi un pocal. Cititoarea e singura care zîmbeşte cu adevărat. Totdeauna m-am întrebat dacă raiul are nevoie de cărţi. îţi vine să intri în tablou şi să-i iei tomul din mînă (ca-ntr-un poem de Şerban Foarţă) ca să vezi ce citeşte. Nu cred că o carte sfîntă, ci mai degrabă un roman în versuri. (Maestrul necunoscut din Frankfurt, circa 1410, Grădiniţa raiului, pictură pe lemn)

Corabia nebunilor: primul biblioman din lume, cu tichia lui de bufon cu clopoţei care sună de cîte ori se clatină puntea. E înconjurat de cărţi şi vorbeşte singur, cu voce sacadată, de nebun: "Că stau pe navă-aci în faţă/ Are un rost ca toate-n viaţă,/ Nu e defel întîmplător:/ Bucoavnele mi-aduc onor./ Cu cărţile sfîrşesc şi-ncep/ Din ele-o boabă nu pricep. /.../ Şi mă desfăt de cînd mă ştiu/ Cînd multe cărţi la mine ţiu". (Gravură în lemn, în Sebastian Brant, Corabia nebunilor, Basel, 1494)

M-am obişnuit cu imaginea benedictinului, care trudeşte la copierea cărţilor religioase, a călugărului bătrîn care desenează migăloasele anluminuri pînă-şi pierde lumina ochilor. Aici însă, o călugăriţă tînără, cu un veşmînt bogat şi roşu, cu căptuşeala albă. în spatele ei un pupitru - în aer liber - pe care stă cartea la care lucrează. în poală, asemenea femeii din rai, o carte larg deschisă, ajunsă exact la jumătate. Dar privirile ei ocolesc rîndurile negre şi privesc, cu vioiciune mi se pare mie, lateral, spre cineva care poate tocmai şi-a făcut apariţia dincolo de ceea ce se vede de la noi. în taboul ei e linişte. (Desen din Ludolf von Sachsen, Vita Cristi, 1472-76)

Acum se aud glasuri, mai ales glasul puternic al tînărului maestru. Te întrebi ce glas poate să aibă discipolul, pentru că faţa lui e tare bătrînicioasă. Ca piticul lui Pär Lagerkvist, discipolul pare dintr-o specie de oameni mai veche, fără prospeţime. Maestrul cu o carte mare în mînă stă în picioare, vorbeşte "de sus", iar copilul bătrîn creşte în umbra lui, la umbra ei. Alte cărţi într-un dulap apropiat. învăţatul şi învăţăcelul n-au nici masă nici pupitru, doar podele reci, cu dale, şi o ferestruică ca de închisoare. Sînt gros îmbrăcaţi: frigul încăperii se simte pînă la noi. (Gravură, în Gregor Reisch, Margarita philosophica, Straßburg, 1512)

în schimb învăţatul laic dintr-o carte despre "păcatele gurii" şade liniştit la pupitrul de lemn, pe un tron de lemn, bogat în ornamente. Se vede că masa ar fi tocmai pentru unele din aceste păcate ale gurii, iar pupitrul e pentru spălarea de ele. Copistul are o carte proptită pe un stativ înaintea lui. Ca să stea deschisă, e prinsă cu o tijă metalică. A ajuns şi el exact la jumătatea cărţii, deşi mi-ar fi plăcut să-l ştiu pe terminate. Mă gîndesc că mai are nevoie de luni de zile pînă să-şi termine truda. Părul, lung, îi e acoperit cu o cunună de frunze. Nu mănîncă, nu bea, nu rîde, nu ţipă, nu sărută şi nu afuriseşte pe nimeni. Într-adevăr, gura lui pare cusută, e ca o dungă. (Gravură în Johannes Keisersperg, Cartea păcatelor gurii, Straßburg, 1523)

O uriaţă roată pe care se învîrt cărţi, după sistemul roţilor de azi de la bîlci. Pe un scaun înalt şi tare, cu îngeri în relief, stă, cu faţa la roată şi cu spatele la noi, un om cu pălărie pe cap. Nu te aştepţi să aibă şi floare la pălărie, totuşi are. Pliurile ample ale veşmîntului nu lasă să se vadă decît vîrful sabotului. în fundal trei rafturi cu rezultatul muncii: cărţi mari, legate în piele. în prim-plan un decupaj rotund cu roţile dinţate care se îmbină asemenea mecanismului de ceasornic din turla bisericii. Ca să nu-i vezi doar pălăria şi ceafa, omul a întors puţin capul de la treaba lui (care e să supravegheze cărţile de pe roată) şi arată un profil supărat şi o barbă zbîrlită, albă. Cu siguranţă e zgomot mult în încăperea cu uşa bine închisă şi miroase a hîrtie caldă. (Gravură în Agostino Ramelli, Le diverse et artificiose machine, 1588)

Tîrgul de carte din Frankfurt, anul de graţie 1628. Pe Main, nave încărcate cu butoaie. Butoaiele se descarcă lîngă zidurile oraşului: sînt pline cu role de hîrtie tipografică. Fac un zgomot surd cînd ating pămîntul. (Broderie, 1628)

Bibliotheca Augusta Ducalis. Iată celebra bibliotecă din Wolfenbüttel, la care urmează să mă duc, pentru că are cele mai preţioase documente ale barocului german. August cel tînăr (care este foarte bătrîn, de altfel) stă ţeapăn, în mantia lui ducală, lîngă un glob pămîntesc. Alături, alt glob, pe care se văd hărţi animaliere. El singur, într-un abis de cărţi. Sala uriaşă - aproape că nu-i zăreşti capătul - conţine numai o parte din cele 135.000 de volume pe care ducele le-a lăsat bibliotecii. Numai bine pentru bibliotecarii care le-au avut în grijă mai tîrziu, nimeni alţii decît Leibniz (a stat aici mai bine de un sfert de veac, între 1690 şi 1716) şi Lessing, care n-a zăbovit decît 11 ani, din 1770 pînă în 1781. Pe unul din standurile bine aliniate scrie Deo et posteritati. (Gravură, 1650)

Tot dintr-un butoi, ca la Frankfurt, scoate cărţi un bărbat cu păr cînepiu şi frunte încreţită şi le aşază stivă, alături. Butoiul se află în podul unei case: "Domniile lor furnizorii de cărţi din numitele locuri, Viena, Berlin, Hamburg, Frankfurt şi mai cu seamă de la Lipsca, au prins obiceiul să-şi ţină autorii ca pe porumbi, sub acoperiş, îi hrănesc cu măsură, ca nu cumva anevoioasele operationes mentis să fie înăbuşite de secreţiile stomacului...". (Christian Friedrich Daniel Schubart, Cronica patriei de la 1789, Stuttgart)

Un Catalog al cenzurii religioase şi civice, scos de Johann Nepomuck Fritz, editor şi librar din München, cu librăria lîngă "turnul cu ceas". Păcat că nu-l pot deschide să văd, dincolo de coperţile scrise cu litere gotice de diverse mărimi, între care numai Catalogus rămîne cu caractere latine, ce cărţi au fost puse la index de "Colegiul de cenzură a cărţilor" din Bavaria. (Kurbayerischer Zensurkatalog, München, 1770)

O bibliotecă obişnuită. Jos, la intrare, bărbaţi zvelţi, cu peruci pudrate prinse elegant cu o fundă moale la spate, cu pantofi ascuţiţi, cu cataramă, privesc pereţii încărcaţi de cărţi, îşi aleg una şi trec apoi pe la bibliotecarul îmbrăcat la fel de elegant şi purtînd, fireşte, peruca obligatorie, parfumată. Tocurile răsună pe podeaua lucioasă.Toţi au o ţinută dreaptă, de inşi care iau cursuri de dans, de călărie şi de duel. De altfel, ceea ce surprinde cel mai mult este că au şi spada, prinsă la brîu sau ţinută de mîner pe post de baston. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că unii dintre cititorii de dinaintea noastră s-au dus la bibliotecă cu sabia. Cineva se pregăteşte să plece: şi-a pus pelerina şi tricornul. Sus, o sală de lectură. Se văd doar doi bărbaţi, fiecare la masa lui, cu imense tomuri pergamentoase ridicate pe stative. Unul cu cotul sprijinit de carte visează, cu siguranţă, la altceva decît a citit, poate la apariţia feminină cu bucle lungi, din tabloul pe care-l are în faţă. Celălalt, mai în vîrstă şi mai corpolent e cocîrjat asupra manuscrisului şi se vede că a stat mult pe locul lui din sala de lectură. Nu mă îndoiesc că are un loc al lui, pe care se aşază întotdeauna şi că, din cînd în cînd îşi drege vocea spărgînd liniştea încăperii. (Gravură în Galeria exceselor lumeşti a Părintelui Hilarion, Frankfurt şi Leipzig, 1785)

Stă la masă, cu o carte deschisă în faţă, cu un toc alături. Dindărătul lui, moartea împinge cu braţele ei de os biblioteca, iar cărţile, uriaşe ca nişte blocuri de marmură se prăvălesc peste el, învingîndu-l. (Gravură de Johann Rudolf Schellenberg, Moartea şi prietenul cărţilor, Winterthur 1785)

Un anticar, pe stradă, în-tr-o piaţetă. Noua profesiune a fost recunoscută în preajma anului 1800. Anticarul, cam nedormit, stă pe o ladă şi ţine în mînă un coupe-papier. în jurul lui, unsprezece posibili clienţi. Cei mai mulţi poartă tricorn, unul are joben, altul o şapcă tip Gavroche. Citesc cu lorgnonul, toţi uşor aplecaţi asupra paginilor. Unul scotoceşte cu poftă într-un (iarăşi) butoi cu cărţi. Alţii se uită la reproducerile şi la hărţile agăţate pe o sfoară cu nişte cîrlige de rufe. Se aud foşnete şi rumoarea străzii. E mult soare. (Anticarul, acuarelă de Georg Emanuel Opiz, 1825).

Cinci tinere fete în floare, cu trandafiri la corsaj, într-o pădure. Una citeşte, celelalte plîng strivindu-şi batistele în palmă. Care dintre ele are gînduri sinucigaşe? (Lectură din "Werther" de Goethe, pictură în ulei de Wilhelm Amberg, 1870)

Expoziţia s-a închis. Duminica a trecut. în Berlinul mileniului III cartea rămîne încă personaj principal. Aşa cred.