Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Jurnal berlinez de Ioana Pârvulescu


Sîmbătă 1 decembrie
Friedrichstrasse. Una dintre marile staţii ale S-Bahnului. Spre surprinderea numeroşilor călători, staţia e împînzită de poliţişti şi de soldaţi care obligă pe toată lumea să folosească o singură ieşire. Printr-un zid de sticlă, observ în stradă o mulţime enormă de manifestanţi şi o masă compactă de poliţişti, mai mulţi decît am văzut vreodată în toată Germania. Am aparatul de fotografiat cu zoom la mine. îl potrivesc şi, cînd să apăs pe declanşator, imaginea se înverzeşte brusc. în faţa aparatului s-a aşezat un soldat care e cam de două ori mai mare decît mine. Mă uit de jos în sus la el şi-i văd undeva, departe, un surîs larg, cu dinţi ca de reclamă. Fotografiatul interzis, spune el mai mult amuzat decît serios, şi mă împinge uşurel la o parte. Deşi abia m-a atins cu două degete, m-am trezit la vreo jumătate de metru distanţă. Ne depărtăm - sînt cu I. şi M. - de acest loc încins. Cineva ne strigă ceva, pe o trecere de pietoni, dar nu auzim bine şi nu ne dăm seama dacă e un avertisment bun sau unul rău. Spiritul meu de aventură e dat la minimum astăzi, iar locurile în care se află înghesuite mulţimi mă înspăimîntă. Aflăm destul de curînd că e vorba de o manifestaţie a extremei drepte, iar la televizor, seara, îi vedem de aproape pe tinerii raşi în cap, cu haine de piele neagră. Femeile nu lipsesc. Te întrebi ce-o fi în mintea lor. Berlinezii sînt indignaţi de această adunare deloc liniştită şi o spun răspicat.
O stradă mai încolo ţi se pare deja că eşti în alt oraş: brazii de Crăciun împodobiţi cu stele albe, lumea destinsă intrînd în cîte un magazin, la cumpărături. După ce am eşuat ca fotograf amator în surprinderea demonicului, prind în obiectiv o îngereasă care împarte fluturi de hîrtie dintr-un coş de nuiele. Are aripi mari, adunate, şi păr lung, castaniu.


Luni 3 decembrie
Iarna berlineză nu seamănă cu nici o iarnă pe care am mai trăit-o. Tot aştept să se facă ziuă, căci aerul moale şi păstos e de un cenuşiu crepuscular, dar pînă să se lumineze de-a binelea e noapte de-a binelea. Pe la 3 şi jumătate se aprind toate beculeţele cu care a fost împodobit Kurfürstendamm-ul şi peste ele vine repede întunericul. De fapt, Berlinul de iarnă este doar Berlinul de noapte. Lipseşte cu desăvîrşire zăpada, deşi oamenii o invocă plini de speranţă. La magazine podoabele de Crăciun nu sînt în exces. în schimb cînd te duci să plăteşti ai la dispoziţie - din motive pur comerciale, desigur - grămăjoare de bomboane şi turtă-dulce. Dacă nu-ţi iei singur, casiera îţi strecoară una în pungă.


Marţi 4 decembrie
A fost rîndul meu la colocviu. Am ales o temă care sper să intereseze oameni din domenii atît de diferite: Parisul şi Berlinul, capitale ale culturii româneşti. Sala e extrem de receptivă şi de binevoitoare, oamenii sînt obişnuiţi să prindă cele mai mici nuanţe din discursul colegilor lor. îmi dau seama - pentru a cîta oară? - că jumătate din succesul sau insuccesul unei comunicări depinde de auditoriu. La fel s-a întîmplat întotdeauna şi la facultate, la cursuri. Ceea ce mă uimeşte cu adevărat sînt cîteva gesturi de solidaritate, de delicată prietenie înainte şi după colocviu: în dimineaţa asta, Heinrich, literatul, cel care mi-a sugerat ideea de a vorbi despre Berlin în germană şi despre Paris în franceză, îmi telefonează din Kiel, unde susţine el însuşi o conferinţă, ca să-mi ureze succes. Cînd ies din camera mea, dau peste un plic de la K., lipit pe uşă cu scotch: înăuntru, un urs berlinez de ciocolată, cu fundă la gît.
în cutia de scrisori găsesc un bilet scris îngrijit, de mînă, de la Gérard Mortier, care se scuză că nu poate fi prezent şi îmi urează, de asemenea, succes. La scurt timp după aceea aflu că a primit propunerea de a fi director al Operei Bastille din Paris. După conferinţă, cîteva e-mailuri de la colegi care n-au apucat să vorbească în ora rezervată pentru discuţii, aici foarte strict respectată.


Joi, 6 decembrie, Nikolaus Tag
Sala de mese e un spaţiu al reîntîlnirii. Toate personajele colegiului care, ascunse îndărătul ecranelor, brodează harnic la computer cît e ziua de lungă, se regăsesc la ore precise într-o atmosferă plină cu inconfundabilul amestec de clinchete, arome şi voci. Este greu să nu te gîndeşti la mesele comune din Muntele vrăjit. Lipseşte numai uşa pe care o Clavdia Chauchat neglijentă să o trîntească de fiecare dată, ca să stîrnească nemulţumirea lui Hans Castorp. Nu mă îndoiesc că sînt măcar vreo doi-trei în sală. Joi, la masa de seară, sîntem chemaţi printr-un gong care pare finalul unei simfonii. Mă gîndesc că, în exact acelaşi loc, s-au regăsit, la masă, toţi cei care acum sînt în anuarele din camerele noastre şi care au fost oaspeţi la Wissenschaftskolleg. Oare cu cine va fi stat la masă Stanislaw Lem în 1982-83? Poate cu Györghi Konràd sau cu Nicolaus Sombard, care i-au fost colegi de an. Dar Richard Rorty în 1986-87? Va fi avut Mario Vargas Llosa o masă preferată, o fi ales uneori aceeaşi masă cu Andrei Pleşu, eventual lîngă fereastră? Unde s-o fi aşezat James S. Coleman în primul an de funcţionare a colegiului şi unde Carlo Ginzburg acum cîţiva ani? Despre Llosa am întrebat: a fost un om foarte corect, mi se spune, se purta ca un gentleman, dar era foarte reţinut
şi-şi vedea de treabă. A scris aici o parte din memoriile publicate şi la noi, cu titlul Peştele în apă. Viaţa din sala de mese, după cîte spun gazdele, depinde de imponderabilul amestec de oaspeţi din fiecare an şi aflu că în primii ani se rîdea mai mult şi mai cu poftă. Astăzi fiind Sf. Nicolae, în dreptul fiecărui tacîm se află cîte o cizmuliţă roşie de marţipan. Copiii vin, o dată pe lună, împreună cu părinţii, dar stau la o masă separată. Azi au primit cîte un săculeţ plin cu dulciuri în care, cufundîndu-şi cîte un braţ pînă la cot, nu mai contenesc să pescuiască.


Luni 10 decembrie
Seara, la 8, Mircea Cărtărescu are o "Lesung", o lectură la DAAD, din micul volum Selbstbildnis in einer Streichholz Flamme, tradus foarte frumos de Gerhrd Czejka. Sînt prezenţi Herta Müller, Ernest Wiechner, Oskar Pastior şi o mulţime de scriitori contemporani din mai multe ţări. Dar despre toate acestea şi despre toţi aceştia îl voi întreba pe autor într-un interviu destinat, desigur, revistei pe care tocmai o citiţi.


Marţi 11 decembrie
Micul dejun începe să se prelungească pînă către ora 9 şi jumătate-10. Sîntem grupaţi la o singură masă. Criteriul de selecţie al amatorilor de mic dejun este apropierea de sala de mese, căci multe familii locuiesc în alte clădiri ale pseudo-campusului. Poate contează şi faptul că această masă se plăteşte separat. Astăzi am discutat despre e-mailuri şi despre felul cu totul paradoxal în care literatura pierde în folosul comunicării. Desigur, s-au adus şi contraargumente: ispita romanelor epistolare "emailate" sau a jurnalelor făcute din mesaje pe calculator, noua expresivitate a textelor în care nu există majuscule, semne de punctuaţie şi diacritice (noi, cei de la masă, scriem cu toţii mailuri după vechile reguli), dar e drept că producţia de gen e cu totul neconvingătoare. Cînd mă întorc la mine constat, de-a dreptul îngrozită, că am făcut un schimb de aproximativ 600 de mesaje de cînd sînt aici. Ţinînd cont că regula, pe care aici o pot respecta, cere să răspunzi la fiecare scrisorică electronică, înseamnă că vreo 300 am trimis şi cam tot atîtea am primit. Cum nu le printez, toată această activitate se pierde, căci scrisorile se şterg automat şi dispar, progresiv, în neantul electronic din care au venit. în schimb scrisorile tradiţionale pe care le-am scris de cînd sînt aici se pot număra pe degetele de la o mînă şi asta mă întristează. De cîte ori ajung la rubrica Subject, programul computerului vrea să îmi dea o mînă de ajutor. Abia apăs pe o literă, că-mi pune la dispoziţie o parte din "subiectele" anterioare de la litera respectivă, ordonate alfabetic. De pildă la A:
Adăugire, art. p.7
Adresa berlineză
Adriana, poezie
Ai chef (Lust) de lucru ?
Am fost preveniţi
Am sosit
Articol p.7, Ioana, de-adevăratelea
Attach
La B găsesc variaţiuni pe tema Berlin, de la Berlin-Roma la Berlin ist eine Reise wert. La V titluri foarte scurte sau foarte lungi: Vai!, Vise, Vorba tînărului Eugen Ionescu Nu-mi amintesc decît de cîteva dintre aceste mesaje (cum se şi cuvine, în primul rînd de cele pentru România literară) şi, cum s-au şters de mult, mă întreb curioasă ce voi fi scris sub interjecţia atît de dezolată de la litera V, sau ce se ascunde sub titlul Vise. Nici vorbă să-mi amintesc cui am trimis asemenea subiecte.
Cutia sau mai bine zis căsuţa poştală a fiecăruia, aşezată în biroul de la intrare la care avem, ca şi la bibliotecă, acces permanent, e un adevărat nod de comunicare. Aici se intersectează informaţiile şi invitaţiile oficiale, aici îşi pun musafirii colegiului copii după articole din ziare care interesează pe unul sau pe altul, aici vin reviste şi scrisori. Cînd cineva pleacă pentru scurt timp cutia se umple şi devine neîncăpătoare. Cînd cineva pleacă de tot, cel mai sigur semn este pustietatea neagră a căsuţei poştale rămase, fără nici un rost pe lume, la locul ei.