Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Jurnal de portrete de Marius Chivu


Jurnal de portrete
Prima impresie de lectură a acestui jurnal-dicţionar (portretele sunt ordonate parodic la final după tehnica indexului alfabetic şi reproducerea primelor cuvinte ale textului) este aceea că autorul, sarcastic şi răutăcios ca un puşti, plăteşte postum poliţe. Deşi incomod pentru unii, jocul este absolut unul literar. Costache Olăreanu nu-şi cenzurează sentimentele sau amintirile: "modalitatea folosită ţine de exercitarea jurnalului. Portretele unora sunt rezultatul unei singure întâlniri, al altora acoperă o viaţă întreagă. Diferenţele, în acest caz, nu mai contează, ci doar intenţia de a străfulgera un detaliu, a lipi o etichetă pe câte un amănunt semnificativ". (p. 5)
Cum viaţa este invadată deseori de ficţiune, un singur element este de-ajuns pentru scriitor să construiască în jurul lui un portret caricatural. Fiecare personaj îi inspiră lui Costache Olăreanu un corespondent dintr-un alt regn, amintind de omul mecanomorf al lui Urmuz, fără a ieşi, însă, din sfera comparaţiei metaforice. Absurdul, aici, este doar impresia de care autorul se foloseşte pentru a contura portretul cât mai plastic dar, în acelaşi timp, şi cât mai potrivit. Eugen Atanasiu "are o formă de peşte cu ochelari", "Un om merge repede, intră într-o încăpere, apoi în alta, vrea să tragă uşa după el dar îşi prinde capul în ea. "Ce rămâne din acest cap este chiar chipul lui Ov.S. Crohmălniceanu", I. Frunzetti este "un tirbuşon învârtit în scoarţa unui copac", "Florian Gaba este un film dat cu încetinitorul", Eugen Noveanu este "un cap de Lenin pus pe un trup de tăietor de lemne", "Imaginaţi-vă un cap de şobolan cu pălărie şi cravată la gât. Şi mai imaginaţi-vă un costum de haine tăvălit prin praf, călcat de şenilele unui tractor, pus să-l ude ploile unui întreg sezon, apoi întins la uscat pe garduri şi îmbrăcat direct pe piele. Acesta e Vasile Ştefănescu", "Un animal ciudat, perfect împărţit în două" este Tudor Ţopa, iar I. Verdeş pare "foarte gonflabil" etc.
Alteori portretele se conturează prin acumulări, prin suspendarea realului şi imaginarea unor poveşti: "După ce au fost făcute şi braţele, şi picioarele, şi bustul, şi unghiile, şi capul, la sfârşit de tot s-a constatat că nu i se puseseră ochii. În magazie nu mai erau decât globuri oculare pentru vietăţi de noapte, bufniţe, lilieci şi alte animale." (p. 148) şi tot aşa până când portretul lui Eugen Simion capătă contur sub ochii noştri.
Pe lângă numeroase persoane din lumea literară găsim în această galerie de portrete şi un acorder de orgă, un orb cu ziare, un ghid de la Putna, o cântăreaţă goală sau un debitant de la tribunal. Impresia vizuală, însă, nu este singurul criteriu al selecţiei "modelului". Uneori, Costache Olăreanu este legat de personajul său printr-o poveste iar "portretele" se transformă pe nesimţite în mici proze cu eroi.
În "discuţia" pe care o poartă cu Golopenţa, personajul care îi urmăreşte îndeaproape scrisul - de fapt, un alter ego al autorului - scriitorul îi împărtăşeşte "poetica" portretisticii sale: "Mai întâi şi-ntâi, mă concentrez cât pot asupra persoanei în cauză, caut să-mi amintesc toate faptele şi întâmplările legate de ea, să-i refac în minte trăsăturile feţei, gesturile. La unii constat că am foarte multe lucruri de spus, la alţii foarte puţine sau deloc." (p. 82)
Savoarea acestor portrete în cuvinte egalează hazul caricaturilor din linii şi culoare ale lui Ştefan Popa-Popas. Cu deosebirea că aici efectul nu se diminuează dacă nu cunoşti persoana în cauză. Portretele contemporane sunt, de fapt, personaje care au populat spaţiul nedefinit dintre viaţa şi ficţiunea scriitorului Costache Olăreanu.
Costache Olăreanu - De la Abulius la Zotta - portrete contemporane, ediţie îngrijită de Constantin D. Donose, cu o postfaţă de Theodor Codreanu, colecţia "Document", Editura "Timpul", Iaşi, 2000, 208 p., 65.000 lei.


Însemnări de peste Ocean
Volumul de faţă adună între copertele sale pagini de jurnal şi texte critice, evocări sau proză scurtă apărute în perioada 1966-1970 în revistele Credinţa, Vremea şi în caseta de literatură Noi, scoasă de Valeriu Anania în America pe când activa ca reprezentant pentru relaţiile interbisericeşti în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada.
Depărtarea de ţară şi dorul greu de stăpânit şi departe de a fi o "abstracţie" transformă puţinele pagini de jurnal în notaţii mai mult sau mai puţin literare, menite să restabilească şi să menţină un contact cultural cu ceea ce se întâmpla acasă: "Citesc că Şerban Cioculescu a propus publicarea jurnalului intim al lui Gala Galaction" şi "A încetat din viaţă Vasiliu Birlic. Iată un om pe care nu mi-l pot imagina mort fără să simt că-i profanez memoria" sau "Din ţară, două veşti năpraznice: s-au stins, unul după altul, Vladimir Streinu şi Petru Comarnescu. Nu mai sunt! Prietenii plâng, presa pare consternată - 9 dec. 1970 (Detroit)."
Acasă, însă, nu înseamnă doar România, ci orice loc unde trăiesc şi se fac cunoscuţi românii. Primirea lui Eugen Ionescu în Academia Franceză îi prilejuieşte lui Valeriu Anania câteva amintiri despre autorul Rinocerilor şi despre Anton Holban, cărora le-a fost elev. Paralela pe care o face între cei doi merită urmărită: "Holban avea o obsedantă spaimă de moarte, lui Ionescu îi era frică fragilitate. Holban ambiţiona să nu moară (şi a murit), Ionescu se jura să trăiască (şi a trăit). Holban tremura ca un om, Ionescu se cutremura ca un creator. Holban avea oroare de groapă (a dorit şi a fost incinerat), Ionescu s-a temut de uitare (a dorit şi s-a umplut de scandal). O angoasă exista, fără îndoială, şi la unul şi la altul" (p. 17).
Deşi mărturiseşte deseori că nu deţine aparatul critic necesar, Valeriu Anania nu poate să nu scrie despre cărţile unor români, apărute acasă sau cine ştie unde în lume şi în limbi străine pe care nu le cunoaşte. Sincer până la capăt, nu poţi să nu-l crezi pe cuvânt. Cu atât mai mult nu-i sunt străine prezenţele culturale româneşti pe tărâm american: o expoziţie Brâncuş, ansamblul folcloric "Ciocârlia", corul Madrigal ş.a., în fond, jurnalul nefiind deloc unul intim ci de uzanţă publică (aşa-zisele pagini de jurnal sunt publicate periodic în revista), un pretext de a face cunoscut într-o formulă mai personală puţinele lucruri care îi leagă de "acasă" pe cei "de dincolo de ape". Deseori, Valeriu Anania este dezamăgit de felul în care românii nu se sprijină reciproc şi nu ştiu să-şi "vândă" peste hotare valorile culturale.
Depărtării şi înstrăinării spaţiale îi corespunde şi una preoţească. Cartea se încheie cu câteva Meditaţii pe urme hristice. De ce scrie Valeriu Anania? Aflăm din răspunsul la o anchetă publicată la mijlocul anilor '80: "N-am avut niciodată sentimentul că am să mor dacă nu voi scrie cutare pagină sau cutare operă. Aş crede însă că fără ele viaţa mea ar fi mai tristă; foarte tristă, vecină cu neîmplinirea." (p. 135)
De dincolo de ape este al treilea volum de publicistică care vine să contureze portretul literar al lui Valeriu Anania. Valeriu Anania - De dincolo de ape - pagini de jurnal şi alte texte, ediţie îngrijită şi postfaţă de Ioan-Nicu Turcan, colecţia "Remember", Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, 160 p., f.p.



Labirintul scrisului
Pe scurt, Aura Christi încearcă în Labirintul exilului o analiză a formelor pe care le ia exilul în opera unor poeţi. Spun "pe scurt" şi "încearcă" pentru că voluminosul volum pe care îl avem în faţă, o culegere de eseuri născute în paginile revistei "Contemporanul. Ideea Europeană", este, de fapt, altceva. Să vedem ce anume.
Pasionată de poezie (ea însăşi poetă) şi vorbitoare de limba rusă, eseurile încep prin a fi prelungite incursiuni în opera poetică a cinci poeţi ruşi: Esenin, Ţvetaeva, Ahmatova, Pasternask şi Maiakovski. Aura Christi mărturiseşte încă de la început că nu poate scrie despre un scriitor dacă nu ţine "realmente" la opera lui. Aici trebuie căutat eşecul cărţii de faţă. Autoarea ţine prea mult la poeţii despre care scrie pentru a putea susţine un discurs clar, limpede, coerent. Poeta scrie despre poezie cu poezie şi are pretenţia de a fi relevantă: "...Un vechi regret imposibil de "stârpit", acelaşi regret ca un vultur ciocănind în geamul invizibil de după coaste, ca o vrabie albă, încarcerată într-o colivie de fier, încercând să înveţe a zbura... Regretul de a nu fi în stare să aflăm cum rezistă un scriitor"...etc. (p. 201)
Marele nenoroc al cititorului este că poeta cunoaşte serios lirica rusească, multe dintre ideile ei sunt interesante şi destule ipoteze merită urmărite în analiza lor. De fapt, situaţia seamănă cu ceea ce autoarea însăşi spune la un moment dat: "Şi chiar dacă găseam pe alocuri câte un vers mai reuşit/.../ acesta se sufoca realmente de celelalte: false, goale, lipsite de stofă, de sevă..." (p. 181).
Maniera în care îşi construieşte eseurile denotă, de prea multe ori, un entuziasm naiv şi necontrolat de începător. Textele Aurei Christi abundă în nume care cu greu pot sta alături atunci când îţi propui să scrii despre motivul exilului în poezia rusă. Furată de propriile divagaţii autoarea amestecă rău lucrurile. Balzac, Heidegger, Sf. Augustin, Ulici, Dali, Homer, Cicero, Th. Hardy, Bacovia, Hesse, Breban (evident) etc. etc. se succed cu repeziciune, confuz, aproape superficial, într-o supărătoare şi obositoare etalare orgolioasă de cunoştinţe literare: "La Blaga "pura veşnicie absolută", - imponderabilul, - e sufletul ce este greu. "Nemurirea sufletului", cum scrie în Vorbiri însingurate fiul lacrimilor fericitei Monica, Sf. Augustin. Îngustarea vederii, convertirea la religia eului, o exersează fichteanul Novalis "Nu este oare universul în noi [...]"" (p. 108).
"Ce trib de zei" exclamă Aura Christi şi înghesuie pe fiecare pagină cuvinte mari care afundă şi mai mult eseul în obscuritate: "absolut", "limanurile supraomului", "miraculos", "olimp", "tectonica" primordială a fiinţei", "infinit", "idealitate" etc. Patetică, exaltată, orbită de atâta admiraţie şi cu gândul la deviza Ţvetaevei: "Scrieţi, scrieţi, scrieţi cât mai mult!", Aura Christi formulează şi reformulează fraze infinite care nu pot sfârşi decât în redundanţă.
Textul pluteşte deasupra semnificaţiilor, eseurile eterogene nu ajung nicăieri sau, mai exact, se pierd în propriile labirinturi, iar impresia finală este de vast şantier. Iată un fragment despre un poem al lui Nichita: "Un timp care există "tot timpul" se transformă în "altceva". Într-un "cântec de iarbă cosită, de taciturne mări", cântecul, în versul următor, este localizat, se transformă în "topos", unde inima "de atunci", adică "dintotdeauna" de vreme ce cântecul răsună "tot timpul, îşi revărsa/ meandrele pierdutelor comori". Inima, veşnic, revărsându-şi "meandrele pierdutelor candori" în cântecul care [...] etc. (p. 147).
Autoarea pare să-şi cucerească defectele scrisului şi face deseori mărturisiri de genul: "Mii de pagini citite: Sute de pagini scrise. Încetezi uneori să faci deosebirea între "a citi" şi "a scrie" (exagerez desigur!)" (p. 165). Când metafora este singura formă de a defini lucrurile, poezia se transformă în viciu, iar Aura Christi devine, astfel, incapabilă să-şi facă ordine în idei, să le grupeze compatibil şi (abia) apoi să construiască un discurs coerent.
Cartea se încheie cu un grupaj de câteva bune cronici literare, un eseu despre, evident, romanele lui Breban ("evidente capodopere") şi un interviu în care scriitoarea reia multe din ideile strecurate în eseurile anterioare. Aura Christi - Labirintul exilului - eseuri, prefaţă de Nicolae Balotă, Editura "Crater", Bucureşti, 2000, 424 p., f.p.


Jurnal(ism) şi conştiinţă
Iată că Jurnalul de scriitor a ajuns la al treilea volum şi continuă să fie acea "imagine a vieţii lăuntrice ruse, morale şi spirituale" de zi cu zi pe care a dorit-o Dostoievski, o reflecţie a realităţii aşa cum a fost percepută de scriitor. Dialogul permanent cu cititorii îi oferă şansa de a-şi verifica şi, la nevoie, de a-şi îndrepta judecăţile. Scriitorul primeşte la ziar scrisori, i se aduc mulţumiri sau este înjurat, reproduce lungi fragmente şi răspunde la întrebări. Laudele îl măgulesc, cu cei care îl contrazic e intolerabil. Astfel, forma şi ritmul "jurnalului" este într-o continuă mişcare.
Jurnalul de scriitor este un barometru al vieţii social-economice şi politice din Rusia sfârşitului de secol IX. Reforme, legea justiţiei, ortodoxia, războiul ruso-turc din 1877, procese răsunătoare în epocă, scriitori ruşi (Puşkin, Nekrasov, Tolstoi), cărţi controversate (apără cu entziasm Anna Karenina), revoluţia şi republica franceză, "complotul catolic", desfăşurările militare din Europa, situaţia din Balcani, dezbateri polemice în presa vremii etc... Dostoievski este interesat de toate, nu scapă nimic şi comentează tot, de la strategii militare până la explicaţii filologice şi etimologice ale vreunui cuvânt.
Ortodoxist, slavofil în sensul credinţei în "unirea spirituală a tuturor celor încrezători în marea şi sfântă Rusie." Europa îl intrigă: "... noi nu suntem câtuşi de puţin Europa şi totul la noi este atât de deosebit în comparaţie cu Europa" şi "rusul nu este numai european, ci şi ariat. Mai mult chiar: poate că în Asia avem noi multe speranţe decât în Europa"...(p. 408). "Duşmanii" Rusiei sunt turcii care îi persecută pe slavii din S-V Balcanilor, francezii socialişti şi catolici, englezii neinteresaţi de iniţiativele politico-diplomatice ruseşti, cârtitorii polonezi şi "jidanii" subminatori ai economiei şi moralei ruseşti. Dostoievski este vehement, deseori sarcastic în polemică şi adoptă pe alocuri un ton sentenţios-profetic supărător şi un patos excesiv. S-a remarcat totuşi că multe din profeţiile negative ale autorului Demonilor s-au adeverit, prilejuindu-i lui Lev Şestov câteva eseuri extrem de interesante.
Cu toate acestea, talentul de prozator al lui Dostoievski este de netăgăduit. Zeci de pagini sunt excelentă proză, au ironie şi umor, multă putere de sugestie, iar dialogismul dostoievskian "funcţionează" perfect.
"Fiecare stare de tranziţie, de precaritate a unei societăţi generează lene şi apatie, pentru că, în asemenea epoci, numai foarte puţini oameni sunt capabili să vadă limpede în faţa lor şi nu se abat din drum" (p. 83). Dostoievski îşi asumă riscurile de a încerca să fie una din aceste voci. Exagerările şi greşelile de judecată ale scriitorului nu pot fi trecute cu vederea, dar Jurnalul de scriitor rămâne expresia unei profunde conştiinţe civice. F.M. Dostoievski - Jurnal de scriitor, volumul III, traducere de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov şi Emil Iordache, colecţia "Ego-Jurnal", Editura "Polirom", Iaşi, 2000, 444 p., 78.000 lei.