Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Jurnal din cer de Ioana Pârvulescu


Luni, 19 noiembrie 2001, seara. Este prima dată că scriu la o înălţime de aproximativ 8000 de metri, la o viteză de 800 şi ceva de kilometri pe oră şi la vreo - 48 de grade Celsius. Geamul rotund de lîngă mine are cîteva flori de gheaţă foarte fine. Dincolo de el, destul de aproape, se zăreşte luna subţirică, iar comandantul de zbor, Andreas Fuchs, ne-a invitat să privim după stele căzătoare. Avionul s-a ridicat din puzderia de lumini a Romei ca dintr-o vîlvătaie şi se îndreaptă spre Basel. Călătorii sînt obosiţi şi îngrijoraţi: din cauza grevei controlorilor de zbor de la Roma, după o aşteptare de ore pe Aeroportul Leonardo da Vinci, fiecare a trebuit să-şi schimbe traseul. Cei mai mulţi, între care şi eu, au zboruri de legătură de la Basel. Stewardesele nu mai ştiu ce să ne ofere ca să ne consoleze. Din 11 septembrie tot mai puţini oameni se încumetă să ia avionul, marile companii sînt ameninţate cu falimentul (Sabena, cu care urma să vin n-a mai zburat, pupitrele ei din aeroporturi sînt pustii) şi, în genere, există o tensiune şi o derută generale care arată că atacul şi-a atins scopul. Aşadar şampania şi vinul sînt propuse în mod repetat, iar după ce masa a fost strînsă se mai oferă brînză Président şi bănuţi de ciocolată elveţiană. Eu beau apă minerală şi scriu. în faţa mea un domn cu laptopul deschis urmăreşte traseul avionului pe harta Europei care se reflectă în hublou, astfel că o pot vedea şi eu. Doi inşi care merg la Hannovra ţin un fel de sfat prelungit, cu variante pentru întîmplări neprevăzute. în spate, o persoană studioasă citeşte cu creionul în mînă un teanc de foi scrise la computer.
De data asta avionul Crossair e mic, intim chiar ("gemütlich", a spus cineva), şi bine încălzit. Privesc în jos: zone de lumină vagi. Se anunţă ora de sosire: 8 şi 5 seara. E tocmai ora la care ar urma să plece avionul meu de Berlin. încep să mă agit, le întreb pe stewardese ce se întîmplă cu "legătura" mea. Una îmi spune că "sînt obligaţi să aştepte pasagerii din avioanele de legătură", dar nu pare prea convinsă. Alta îmi spune că va vorbi cu comandantul de zbor. Să sperăm că dl "Andrei Vulpe" ştie ce să facă. Trebuie să închid măsuţa, începem aterizarea.

O oră mai tîrziu, tot în cer. între timp am aterizat foarte elegant şi m-am ridicat din nou. Dacă o mai fac de multe ori o să am impresia că pot zbura ca păsările. înainte de aterizare, pasagerii pentru Berlin au fost rugaţi de trei ori (germană, franceză, engleză) să se grupeze la scara avionului. Dl Fuchs s-a grăbit şi a ajuns cu 5 minute înainte de ora anunţată. Călătorii au ţîşnit afară. La scara avionului zăresc o blonduţă bretonată, cu aer de copil şi cu o pancartă în mînă pe care scrie mare BERLIN. Sînt prima care "mă grupez". După soarele strălucitor de la Roma, unde se putea merge în mînecă scurtă, iarna elveţiană îmi dă fiori. Lîngă mine vine repede o pereche de tineri. Trifoiul fiind complet, călăuza bretonată o ia la fugă, literalmente, uitîndu-se din cînd în cînd în urmă, ca Orfeu, ca să vadă dacă o urmăm. Alergăm pe pistă, intrăm pe nişte drumuri tainice, ajungem la o scară rulantă care nu funcţionează, facem un sprint pe trepte în sus şi ajungem la poarta de îmbarcare, unde ni se cere totuşi paşaportul şi biletul, verificate în cîteva secunde. Mă întreb în sinea mea ce s-ar întîmpla cu un om mai puţin antrenat sau care cară un bagaj de mînă mai greu (din fericire eu n-am decît un rucsăcel, la fel şi ceilalţi doi pasageri). O luăm iarăşi toţi trei la fugă, pe jos, pe pistă, după călăuza noastră şi în scurt timp ajungem la scara avionului de Berlin unde, cu un zîmbet drăguţ, sîntem salutaţi: am trecut proba. Tot acest cros (acum înţeleg altfel numele companiei Crossair) a durat ceva mai puţin de 7 minute. Urcăm în avionul deja gata de zbor, iar pasagerii - nu prea mulţi, vreo 15 - ne privesc cu o oarecare mustrare: 2 minute întîrziere din cauza noastră.
Aşa că la 8 şi 7 minute sînt iar la locul meu de la fereastră, într-un avion identic cu primul, de parcă aş fi prinsă într-o buclă temporală şi trebuie să o iau mereu de la capăt cu zborul, cu scrisul, cu privitul după stele căzătoare.
Am întrerupt articolul. A trebuit să mănînc iar (o dată pe oră!, după ce toată ziua m-am mulţumit cu cafele italieneşti, tip degetar). Mă uit prin hublou: primul avion avea nişte aripioare mici, ca un peşte de aer, cu solzi gălbui la capete, acesta are aripi mai late, pe care scrie că e interzis să te plimbi, în caz că i-ar veni cuiva ideea să iasă puţin la aer. Luminiţele intermitente de la capătul aripilor le văzusem doar de pe pămînt. Acuma sînt lîngă mine, iar eu, între necunoscuţi, lîngă stele. Şi undeva, pe pămînt, tu, care vei citi aceste rînduri. Zbor pentru mine şi scriu pentru tine.

Marţi, 20 decembrie. întrucît Aeroportul Tempelhof e aproape în oraş, la aterizarea de azi noapte Berlinul şi-a arătat faţa cea mai uimitoare: părea făcut din uriaşi ciorchini de struguri luminoşi, cu boabe galbene şi pîlpîitoare. Aveai senzaţia că îţi face semne de complicitate cu ochiul, mii de clipiri, cu mii de ochi. Aeroportul e mic, vechi (de pe vremea războiului) iar la ora aceea cu totul pustiu. Cei 15 pasageri şi-au luat în grabă bagajele (e prima dată, de cînd călătoresc, că bagajele intră în sala aeroportului o dată cu călătorii, de-abia am avut timp să-l apuc pe al meu), apoi au dispărut cu toţii. Cînd am ieşit din aeroport nu mai era nimeni prin preajmă. Fireşte că mi-am uitat în căruciorul de bagaje o mică sacoşă, nişte cumpărături făcute în aeroportul de la Roma în nesfîrşitele ore de aşteptare, în care am dat vreo 4 telefoane, am băut 3 cafele,
i-am scris o scrisoare Adrianei şi o felicitare Monicăi Lovinescu, pentru că mi-am amintit că e ziua ei de naştere. Mă întorc după 5 minute la locul unde lăsasem căruciorul, şi găsesc sacoşa tocmai cînd un bătrîn (presupun că un om de serviciu) se pregătea să se uite ce e în ea. Mi-o dă dînd din cap cu reproş, ca un tată care ţi-a mai spus de multe ori să-ţi numeri bagajele. în autobuz sînt, la plecarea de la aeroport, singura pasageră. Berlinul de noapte arată altfel decît la plecare: au început pregătirile pentru Crăciun şi, deasupra capului, văd bolţi de beculeţe. Las în urmă oraşul meu favorit, Roma, căldura lui exuberantă, ciudata ploaie de vară de duminică, cu fulgere uriaşe şi tunete, expoziţia dedicată Renaşterii italiene, cu tablouri, cărţi şi obiecte de artă, pizzele cu rughetta, zilele de colocviu, nopţile de plimbare. Roma e un oraş cu program non-stop: la ora 7 şi jumătate seara unele magazine abia se deschid, la 11 noaptea găseşti biserici în care se fac repetiţii de concerte, la miezul nopţii poţi merge încă la cofetării. Oraşul de oameni, oraşul de sunete, oraşul de piatră şi oraşul de verdeaţă (cu flori şi portocale în pomi şi în noiembrie) perfect armonizate, te iau imediat într-un prizonierat afectiv din care nu-ţi mai doreşti să scapi.