Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Jurnalul unei anti-eroine de Marius Miheţ

Lavinia Branişte, Interior zero, Iaşi, Editura Polirom, 2016, 264 pag.

Pasul spre roman al Laviniei Branişte s-a petrecut timid, după un volum de poeme şi alte două de proză scurtă. Interior zero este scris în buna şi deja nefertila tradiţie minimalistă, sub forma unui jurnal infidel, din care naratoarea Cristina – o filoloagă angajată la o firmă de proiectare – decupează banalităţi ce vor concretiza silueta psihologică a unei femei la fel de banale.

Fără să-şi propună mişcări seismice asupra cititorului, Lavinia Branişte scrie un roman ca o ploaie lungă, elegant şi plictisitor deopotrivă, corect şi fără zvâc. Cu toate acestea, pasionant prin chiar lipsa funciară a oricărei vitalităţi.

Impresia este că citim o lume deja locuită. La nivelul imaginarului şi al stilului, Lavinia Branişte este geamăna lui M. Duţescu. Ai zice că Interior zero aduce cu replica feminină la Uranus Park (2014). Minus ambiţia, chiar melancolizată, ce alimenta un destin la fel de pesimist în lumea imaginată de Duţescu. Dimpotrivă, Lavinia Branişte caută să lămurească cum stă treaba cu neimplicarea şi îmbrăţişarea arbitrariului la foc continuu. Cristina este programată să renunţe, abonânduse la eşec cu patima celui dependent de existenţa inodoră. Totul rămâne egal în naraţiune, neschimbat chiar şi după cutremure mici şi mari (relaţia pasională, nefericită, cu Dan, sarcina pierdută, concedierea, operaţia, tunsoarea periuţă). Ca şi cum scenariul se ştie, este aşteptat să se repete şi el trebuie să confirme faptul că destinul n-are nimic provocator. După ce tragi linie, îţi dai seama că citeşti în croială minimalistă pe Adriana Bittel. Eroina Laviniei Branişte aparţine acestei familii de spirite.

Cristina se exilează în Bucureşti după ce cultura nu oferă nicio şansă supravieţuirii. Resemnată, ea visează, totuşi, la un apartament numai al ei, sătulă de mutările succesive. Dar o face, iarăşi, chiar dacă „urâţenia oraşului îmi dă fiori”. Impasibilă şi dispreţuind totul în jur, de la şefi la colegi, ea caută aerul rarefiat al mamei – care munceşte în Spania – şi al prietenei Otilia – mai degrabă o amică de distracţie, nicidecum o prezenţă- pansament. Încolo, totul se petrece superficial, pretutindeni se securizează distanţele şi absenţele: în primul rând de Mihai, iubit şi amic, partener nestatornic imposibil de responsabilizat, nici măcar printr-o sarcină. Cumva masochistă în naivitatea ei deschisă, la început ea aduce cu o Bridget Jones cu mai puţin umor şi aproape alergică la autoironie, temătoare să pluseze şi campioană a automarginalizării. Neconflictuală, însă alarmată atunci când gradul de toleranţă sau de echilibru social dă în clocot (nu întâmplător ea izbucneşte faţă de cei doi „proprietari”), Cristina ascunde psihologii perfect traductibile pentru firea ei suspicioasă, repede prăpăstioasă când dă de singurătăţi insuportabile.

Lavinia Branişte modelează o eroină paradoxală: deopotrivă melancolică şi flegmatică, naivă şi introvertită, care poate, la o adică, fie prin limbaj, fie prin spontaneitate erotică să desfăşoare oricâte voluptăţi i s-ar cere. Drama ei ascunde una generală: femeia care are atâtea de oferit, dar ştie numai ea asta. Captivă în lumea semicorporatistă, tolerând accesele unei şefe capricioase, Cristina are un singur plan: să supravieţuiască zilei. O eroină americană, carevasăzică, pe marginea depresiei (la Festivalul Electric Castle, de pildă, i se pare că „toată lumea e îngrozitor de tânără”). Deodată, însă, în toată această platitudine existenţială, se petrece ceva. Naraţiunea virează pe suspans şi ambiguitate şi le înfrăţeşte armonios până la sfârşit. Subtilitatea romanului aici face rocada, laolaltă cu mecanismele unei feminităţi autodevorate. Apele se despart între toate cutremurele de serviciu ale vieţii unei anti-eroine desăvârşite. Iar ca întotdeauna, forţa ei se alimentează tot din slăbiciunile proprii: Mama aşteaptă răbdătoare şi securizează sensurile rămase, amplificându-le. Îngerul de serviciu. Aşa încât, viaţa măruntă şi care se roteşte în cerc nu mai seamănă cu spaţiul din formularul de autoevaluare, unde, lângă interior, apare zero. Acesta este romanul unei fiinţe defensive, egală cu propria transparenţă, jurnalul unor introvertiri din care nu explodează nimic, afară de jocurile de artificii ale mamei, dintotdeauna.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara