Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Jurnalul unei morţi anunţate de Nicolae Manolescu

Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, 478 pag.

„Ce şanse ar avea acest jurnal postum să fie citit [...] într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat? [...] Alcătuit din fragmente eterogene, ici-colo câte un mic eseu pe o temă arbitrar aleasă [...], câte un portret schiţat în grabă, câte o amintire, câte o însemnare cu caracter de aide-mémoire, de interes strict personal, jurnalul meu va părea o adunătură de vechituri – fotografii îngălbenite, scorojite, de la început voalate...”, notează Matei Călinescu în Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp (Humanitas, 2016).

Ţinut cu destulă regularitate între 2004 şi 2009, jurnalul reproduce un manuscris aflat la Lily Library din Bloomington şi a fost editat de Raluca Dună şapte ani de la moartea autorului, care ştia că va apărea postum, după cum spune în pasajul citat mai sus. Este alcătuit din două ample capitole, cel dintîi, mai succint, cuprinzând perioada de după moartea lui M., fiul lui Matei, evocat pe larg în Portretul lui M. ca şi în Un fel de jurnal sau în Amintiri în dialog, toate apărute în deceniul din urmă fragmentar în reviste ca România literară sau „Lettre Internationale”, şi apoi în volum, Autorul a părăsit România în 1973, revenind de câteva ori după revoluţie. S-a aflat în tot acest timp la Bloomington în SUA, unde a fost profesor la Indiana University. L-am vizitat în mai 1982, tocmai când la Bucureşti se declanşase vânătoarea de intelectuali participanţi la Mişcarea Transcendentală, despre care am aflat chiar de la el, neavând până atunci idee despre ce e vorba. Mai alarmat decât mine, mi-a propus să rămân în SUA. I-am mulţumit, iar când, după câteva săptămâni, am ajuns la Bucureşti, focul, aprins pe neaşteptate, se stinsese. L-am revăzut la Bucureşti, cu ocazia uneia din scurtele lui călătorii în ţară şi i-am luat un interviu. Înaintea plecării lui definitive, nu fusesem cine ştie ce apropiaţi, deşi îl vizitasem o dată sau de două ori acasă, iar el trecuse întrun rând prin Câmpina, unde locuiam în anii 1960. Ne-am întâlnit ocazional în redacţia României literare. Făceam parte din cercuri diferite de prieteni, ai lui, mai în vârstă cu câţiva ani decât mine. Citindu-i memoriile deghizate în jurnale sau în convorbirile cu Ion Vianu, am descoperit că avem multe cunoştinţe comune, ba chiar rude prin alianţă. Al doilea soţ al Elenei Burileanu, bunica dinspre mamă a lui Matei, Jean Cămărăşescu, fusese văr sau aşa ceva cu sora bunicii mele materne sau, nu prea ştiu, cu soţul ei, care era înalt magistrat în Turnu Severin, iar memoriile soţiei (fiicei?) lui Cămărăşescu dintr-o căsătorie ulterioară a acestuia au fost ultima carte citită de mama, cu două zile înainte de moarte şi răsfoite de mine când o vegheam, în după-amiaza zilei de Sfântul Petru din 2010, un an şi cinci zile după moartea lui Matei însuşi.

Toată partea întâi a jurnalului postum ţine de fapt de memorialistică. Matei Călinescu a dovedit încă de la primele cărţi de acest fel un mare dar de memorialist. Un altfel de jurnal îl confirmă. „Cât timp îmi păstrez, de bine, de rău, memoria”, scrie autorul cu puţin înainte de a fi aflat despre boala care îl va răpune. Îl impresionase Borges, invitat la Indiana, unde vorbise liber ore în şir despre oameni, mai mult sau mai puţin celebri, cunoscuţi de-a lungul vieţii şi despre cărţi, învăţate, pur şi simplu, pe dinafară. Se întreabă ce va fi fiind realitate şi ce irealitate, în povestea amintirilor noastre. La Borges, da, „imaginaţia imită memoria”. Dar, de ce nu, şi la el: „Îmbătrânind, ce altceva facem decât să ne deplasăm de-a-ndăratelea într-o singurătate din ce în ce mai mare, cu ochii aţintiţi spre un trecut din ce în ce mai îndepărtat şi mai ceţos? Amintirile – incerte, iluzorii – sunt, când le arunci o privire mai atentă, scheletice: ca să pui carne pe ele, ca să le dai puţină viaţă – o viaţă oricum fantomatică – trebuie să le reinventezi”.

De la sfârşitul lui februarie 2008, o lună după diagnosticarea unui dublu cancer, şi până la 8 iunie 2009, două săptămâni şi două zile înainte de moarte, Un altfel de jurnal conţine note amănunţite, aproape zi de zi, despre evoluţia bolii, despre temeri şi speranţe, de angoasă şi de o stranie seninătate, pendulând între revoltă şi resemnare. E jurnalul unui stoic. Încă înainte de a se şti condamnat, Matei scrie premonitoriu: „De ce am vorbit adineaori de acel stoicism natural, organic, poate genetic, care e practicat (inconştient, uneori poate şi conştient) de mulţi, dacă nu de toţi, cei care se află în apropiere de moarte? De ce i-am dat numele de stoicism? Maxima fundamentală a stoicismului e să distingi între ceea ce e în puterea ta şi ceea ce nu depinde de tine. Iar despre ceea ce nu depinde de tine nu trebuie să faci judecăţi de valoare”. În aprilie 2007, de când datează aceste rânduri, Matei nu se simţea, conştient, în „apropiere de moarte”. Ce „ştia”, în schimb, subconştientul lui, iată o tulburătoare întrebare. Tema revine în aprilie 2009, când e vorba de „ce poate fi tragic în viaţa noastră”: „A muri de cancer la 74-75 de ani nu se înscrie în această categorie (a tragicului – N.M.). A muri în general nu e tragic.” Asta să însemne oare că fataliatea nu e niciodată tragică, nici fatumul care stă, totuşi, la baza tragediei greceşti? La stoici, la Matei, moartea nefiind în puterea omului, o atare apreciere e nefirească. Iar orice formă de căinare e nepotrivită. Încărcătura emoţională e cu atât mai mare în astfel de consideraţii, cu cât pentru autorul lor moartea nu e o abstracţiune îndepărtată, ci o realitate apropiată.

„Am fost produsul culturii cititului”, mărturiseşte autorul în această a doua parte a jurnalului. Un altfel de jurnal nu este doar unul al bolii, ci şi unul de lectură. Matei Călinescu a fost dintotdeauna un mare cititor, unul din cei mai cultivaţi intelectuali pe care i-am cunoscut. Lecturile lui, aşa zicând, pe patul de moarte sunt extrem de variate, îndeosebi, filosofie, nemorialistică, jurnale intime, de la antici la moderni, dar şi romane (Proust, recitit de-a-ndăratelea!) şi, spre sfârşit, poezie. Citeşte cu creionul în mână. Mai bine de două treimi din jurnal se referă la cărţi. Şi cât timp boala i-a permis, lecturile sunt ale unui peripatetician. Însemnările, un fel de marginalii, sunt extraordinar de interesante. Nu mă pot împiedica să nu mă refer la diferenţa pe care o face între Soljeniţîn, ca romancier, şi Dostoievski: doar autorul Fraţilor Karamazov este, cu expresia lui Bahtin despre roman, „polifonic”, romanele lui Soljeniţîn fiind teziste. Este exact impresia pe care mi-au lăsat-o totdeauna şi mie. Ideologia din Demonii fiind absorbită prin tratarea ei în contradictoriu, aceea din Arhipelagul Gulag este esenţial tendenţioasă. Singura concurenţă o face lecturii, în ultimele luni de viaţă ale lui Matei, muzica. Până în cea din urmă clipă, Matei îşi comandă pe Amazon c.d.-uri. Şi le ascultă cu urechea unui profesionist. Printre picături scrie scrisori adresate celor câţiva prieteni care îi rămăseseră, Mircea Ivănescu, între timp dispărut şi el, sau Ion Vianu. Lor şi altora, le schiţează, cu priceperea unui psiholog de meserie, portrete greu de uitat.

Într-o fotografie din octombrie 1958, reprodusă la pagina 429, îi vedem, neverosimil de tineri, pe Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Modest Morariu, Matei Călinescu şi Mircea Ivănescu. Cine va muri primul? este întrebarea de pe marginea fotografiei care le poartă semnăturile. A fost să fie, dacă nu greşesc, cel mai tânăr dintre ei, 19 ani, Cezar Baltag. Dar ultimul? Mircea Ivănescu. Acela căruia Matei i-a dedicat cartea de faţă. În momentul publicării fotografiei, după 60 de ani, nici unul din cei şase nu mai este în viaţă.

Sunt însă vii cărţile lor, fabuloasă generaţie. Cum este şi Un altfel de jurnal, îmbibat de inteligenţă şi de ştiinţă de carte (expresie azi desuetă!), pe cât de puternic literar, pe atât de zguduitor ca document moral al unei morţi anunţate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara