Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Coupe-Papier:
Justiţiarul uitat de Alex. Ştefănescu


A trecut aproape neobservată împlinirea a douăzeci de ani de la moartea lui M. Niţescu (25 august 1925 - 24 aprilie 1989), anticomunist convins care, ca şi şi I.D. Sârbu, a murit cu puţină vreme înainte de a prăbuşirea comunismului, ratând astfel ocazia de a asista, dacă nu de a participa, la un eveniment aşteptat cu ardoare.

Sobrul şi aparent inofensivul critic literar M. Niţescu a confecţionat în ultima perioadă a vieţii lui o bombă cu explozie întârziată. Este vorba de o suită de texte (aproximativ 400 de pagini, publicate la şase ani după moartea sa: M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliul forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic. Ediţie îngrijită de M. Ciurdariu. Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995) în care autorul denunţă monstruozitatea sistemului comunist şi îi incriminează pe scriitorii care, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, au făcut propagandă acestui sistem.

"Eseul politologic" Dialectica puterii nu este numai un eseu, ci şi un pamflet anticomunist, de o mare forţă demistificatoare. Deşi nu este un stilist al deriziunii, deşi se străduieşte să judece totul cu maximum de obiectivitate, ca un om de ştiinţă, M. Niţescu obţine efecte satirice swiftiene.

În Dialectica puterii se ia în considerare întreaga perioadă comunistă (inclusiv anii dictaturii lui Nicolae Ceauşescu), ceea ce înseamnă că scriind textul respectiv, prin simplul fapt că îl scria, întrucât publicarea lui în România era oricum cu desăvârşire imposibilă, M. Niţescu îşi risca libertatea şi chiar viaţa. Şi totuşi acest text nu păstrează urmele nici unei precauţii din partea autorului, nu se abate nici un moment de la radicalitatea sa structurală. Frazele par scrise acum şi nu de oricine, ci de un om curajos, din categoria lui Gheorghe Grigurcu.

Să scrii în timpul lui Ceauşescu un text care pare un act de curaj şi azi, iată o performanţă morală demnă de admiraţie.

Dar nu este vorba numai de curaj, ci şi de clarviziune. Fără să fie influenţat în vreun fel de ideologia oficială şi (fapt şi mai surprinzător) fără să fie anesteziat de subtilele teorii de justificare a regimului, construite de unii intelectuali eminenţi pentru a-şi asigura confortul sufletesc, M. Niţescu vede clar - ca la lumina unui reflector nemilos - că modul de viaţă impus românilor de sovietici este fundamental fals şi inuman:

"Niciodată nu a fost şi nu este consultat în mod liber acest popor asupra marilor hotărâri care se iau şi-l privesc, asupra legilor care se fac şi-l privesc. Ilegalitatea perpetuă şi conspirativitatea, acestea caracterizează partidul şi raporturile dintre el şi cetăţeni."; "Dezideratul întăririi continue a rolului său conducător, repetat fără încetare, nu vine din aceea că partidul ar împărţi puterea cu vreo altă forţă conducătoare, ci din pornirea patologică de a controla totul, din sentimentul paralizant pentru el că încă mai există ceva în sufletele, în gândurile şi în viaţa oamenilor care îi scapă printre degete, care se sustrage controlului, care nu a fost încă adus sub control."; "Niciodată nu vom şti şi nu vom putea dezvălui şi repeta îndeajuns tot ce trebuie spus despre această oligarhie de crasă incultură, despre aceşti parveniţi care şi-au părăsit meseriile lor cinstite de strungari, croitori sau cizmari şi s-au căţărat pe spatele nostru ca vâscul pe trunchiul stejarului."

Această analiză clarvăzătoare culminează cu o frază care pare să nu mai aparţină unui eseist, ci unui vizionar:

Societatea comunistă este "o societate artificială, impusă şi menţinută cu forţa şi care într-o singură săptămână de libertate s-ar destrăma ca o pânză de păianjen."

*

Studiul Sub zodia proletcultismului (cuprinzând descrieri ale etapelor procesului de subordonare a literaturii de către partidul comunist, profiluri ale scriitorilor angajaţi în acest proces, ca şi o bibliografie ilustrativă) a fost elaborat de M. Niţescu cu speranţa de a-l publica. Aşa se explică de ce criticul se referă exclusiv la perioada dinaintea dictaturii lui Ceauşescu (căruia i s-a şi adresat, de altfel, prin intermediul unor memorii, cerându-i sprijinul în lupta cu cenzura!). Ca şi alţi autori din acei ani, M. Niţescu se baza pe faptul că Nicolae Ceauşescu însuşi criticase cândva, vehement, epoca Dej şi îşi făcea iluzia că i se va îngădui să continue acţiunea critică a dictatorului.

Această restrângere a investigaţiei la perioada 1944-1965 constituie singura concesie făcută de autor celor de care depindea publicarea cărţii (şi care, până la urmă, tot nu s-au lăsat înduplecaţi). În rest, studiul Sub zodia proletcultismului este la fel de tranşant ca eseul-pamflet Dialectica puterii. Autorul taie în carne vie, dezvăluind nu numai atrocităţile săvârşite de activiştii PCR în lumea de forme diafane a literaturii, ci şi complicitatea ruşinoasă a unor scriitori la acest genocid cultural. Lista celor consideraţi complici este şocantă. Sunt indicaţi ca vinovaţi şi portretizaţi în capitole separate: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Leonte Răutu, Ion Vitner, Nicolae Moraru, Ov. S. Crohmălniceanu, Cornel Regman, Paul Georgescu, C. I. Gulian, Al. Piru, N. Tertulian, Dumitru Micu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu. Iar lor li se adaugă o suită de colaboraţionişti caracterizaţi sumar, numai prin menţionarea scrierilor propagandistice pe care le-au publicat la vremea respectivă: Ion Agârbiceanu, Florenţa Albu, Ioan Alexandru, Paul Anghel, A. E. Baconsky, Cezar Baltag, Eugen Barbu, Ion Barbu, Mihai Beniuc, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Geo Bogza, Savin Bratu, G. Călinescu, Matei Călinescu, Paul Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Gabriel Dimisianu, Geo Dumitrescu, Petru Dumitriu, Mihai Gafiţa, Paul Georgescu, Gheorghe Grigurcu, Eugen Jebeleanu, Nicolae Moraru, Vasile Nicolescu, Mihai Novicov, Ioanichie Olteanu, M. R. Paraschivescu, Adrian Păunescu, Perpessicius, Camil Petrescu, Al. Philippide, Al. Piru, Marin Preda, Lucian Raicu, Mihail Ralea, Marin Sorescu, Tudor Vianu, Ion Vinea şi mulţi alţii.

Unii dintre aceşti scriitori sunt idoli ai cititorilor din România, astfel încât punerea lor la zid (şi de o punere la zid este vorba, întrucât criticul îi acuză pe un ton foarte sever) provoacă stupefacţie. M. Niţescu îşi asigură dreptul moral de a judeca folosind la un moment dat persoana întâi plural şi incluzându-se şi pe sine printre cei supuşi oprobriului:

"Nutrim iluzia deşartă că ne-am făcut, atât cât a fost cu putinţă, datoria. În realitate, suntem cu toţii nişte rataţi. Operele noastre... nu sunt altceva decât nişte palide simulacre de opere."

În principiu, această terapie de şoc este necesară. Ea are chiar un efect reconfortant într-o perioadă - ca aceea actuală - în care încă se minte pe scară largă, în condiţiile în care protagoniştii genocidului cultural comunist sau, oricum, mulţi dintre ei se află în continuare la putere şi folosesc toate mijloacele de care dispun - şi în primul rând televiziunea - pentru a-şi recondiţiona sau măcar pentru a-şi trece sub tăcere trecutul...

Există însă şi un grad mare de falsificare involuntară în reprezentarea propusă de M. Niţescu. Furia autodistructivă a criticului acţionează orbeşte şi, chiar dacă are un efect purificator, ca o ardere pe rug, produce injustiţii flagrante. Pentru cine cunoaşte istoria literaturii române contemporane este, de exemplu, de domeniul absurdului prezenţa în acelaşi "lot" a unor critici literari ca Ion Vitner, Nicolae Moraru, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu. Se ştie că Ion Vitner şi Nicolae Moraru au fost adevăraţi profesionişti ai ideologizării literaturii, ai aservirii ei de către partidul comunist, în timp ce Eugen Simion şi Nicolae Manolescu au jucat un rol important tocmai în dezideologizarea literaturii, în eliberarea ei de orice servituţi propagandistice. Este adevărat că în bibliografia începuturilor literare ale lui Eugen Simion şi Nicolae Manolescu există câteva scrieri convenţionale, cu pasaje redactate în limbajul de lemn al realismului socialist, însă ele reprezintă un tribut minim, nesemnificativ, plătit pentru accesul în lumea literară a epocii.

La fel de absurdă este asocierea lui Leonte Răutu cu Gheorghe Grigurcu, a lui Eugen Barbu cu Matei Călinescu, a lui Mihai Beniuc cu Ana Blandiana şi aşa mai departe. În literatură nu este niciodată suficientă citarea mecanică a unor texte pentru înţelegerea rolului jucat de un scriitor în viaţa publică. Exegetul are obligaţia să situeze acele texte în ansamblul unei opere, să reconstituie o evoluţie, să evidenţieze semnificaţia aparte conferită de fiecare autor unor enunţuri folosite la vremea respectivă ca monedă curentă. Non idem est si duo dicunt idem...

*

M. Niţescu şi-a făcut, oricum, datoria. Rămâne de văzut acum cum vom reacţiona noi în continuare. Şi mai ales dacă generaţile postcomuniste, care se vor afirma de acum încolo, vor avea discernământul necesar pentru a înţelege ce s-a întâmplat înainte de 1989. Imediat după apariţia cărţii, s-au manifestat încă o dată vechile prejudecăţi în legătură cu condiţia scriitorului. De exemplu, s-a repetat ideea falsă că scriitorii mari care au făcut compromisuri sunt mai vinovaţi decât autorii minori. Această teză, psihanalizabilă, exprimă de fapt dorinţa obscură a emiţătorilor ei de a cobrî de pe soclu personalităţile ilustre, de a găsi un pretext nobil pentru "pedepsirea" celor al căror prestigiu i-a intimidat ani la rând.

Cum să fie mai vinovat G. Călinescu decât Mihai Novicov pentru propagarea proletcultismului? Textele lui G. Călinescu, chiar şi cele prin care criticul cere scriitorilor să se conformeze ideologiei comuniste, sunt cel puţin stilistic nonconformiste şi pledează implicit pentru inventivitate şi spirit ludic. Ce oferă regimului comunist cu o mână, G. Călinescu ia cu cealaltă. Şi apoi, cum să fie oameni ca G. Călinescu, în general, vinovaţi de ceva? Asemenea oameni pun la dispoziţia colectivităţii, printr-un efort titanic, valori de milioane de ori mai mari decât cele pe care le produc oamenii obişnuiţi. Şi tocmai pe ei găsim de cuviinţă să-i tragem la răspundere?

De ce ar fi trebuit ca extraordinarul G. Călinescu, creatorul unei opere care ne-a făcut pe toţi mai inteligenţi, să mai fie şi erou, să piardă timpul în dispute sterile cu tot felul de troglodiţi sau chiar să-şi petreacă o parte din viaţă în închisoare? Nu-i cerem prea mult? De ce nu suntem la fel de exigenţi cu miile de neisprăviţi care, în exact aceeaşi perioadă, nici nu creau vreo operă, şi nici nu îşi asumau condiţia de eroi?

Scriitorii fără valoare, ceea ce înseamnă pseudoscriitorii, impostorii, au folosit, într-adevăr, cu neruşinare prilejul oferit de regim pentru a obţine o recunoaştere nejustificată în schimbul obedienţei. Ei au avut, pe drept cuvânt, ceva de câştigat într-un mod nemeritat. Dar scriitorii importanţi au pierdut foarte mult, dintr-o tranzacţie care, de altfel, le-a fost impusă. Ei şi-au pângărit propria operă ca să obţină din partea unor proşti aroganţi o jalnică învoire de-a exista.