Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Kavafis sau melancolia memoriei de Simona-Grazia Dima


Konstantinos P. Kavafis, cel mai mare poet grec al secolului 20,este cunoscut publicului românesc din numeroase traduceri. O recentă antologie din creaţia sa, într-o ediţie bilingvă de o mare eleganţă grafică*, se datorează distinsei eleniste Elena Lazăr.

Poetul grec nu poate fi înţeles fără o raportare la vechiul oraş Alexandria, unde a trăit şi a scris. Prozatorul englez E.M. Forster surprinde, printr-o formulă metaforică („o poziţie uşor oblică faţă de restul universului"), caracterul insolit al prezenţei poetului într-o metropolă ale cărei preocupări la momentul respectiv (anul 1919), erau preponderent comerciale. Expresiv şi neîntâmplător fundal totuşi, pentru arta singulară a lui Kavafis, desăvârşită ascunzătoare pentru grecul marginal ce se exprima în vocabule şi modulaţii când contemporane, când antice, ridicându-şi condiţia, de mai multe ori periferică, în mit. Liber să jongleze cu toate registrele limbajului, departe de canonul centrului, Kavafis se manifesta, prin lirismul său, ca un păstrător ardent al unor valori a căror actualitate era exaltată tocmai prin pierdere. Necurmata evocare a acestora îndeplinea, am putea spune, un rol „teurgic", de comunicare cu un spaţiu situat în invizibil ori în evanescent, aşa cum binevoiau să apară, cu totul sporadic, aneantizaţii zei greci, exclusiv unor aleşi, precum lui Iulian Apostatul.

Versurile poetului grec, sobre ca formă, echilibrate în spirit, aparent neutre, sunt încărcate de paroxismul tragic al neputinţei de a menţine continuitatea unei culturi. Kavafis este păstrătorul prin excelenţă, în toate: ca iubitor al culturii greceşti, cu miracolele sale mitologice şi pan-artistice, ca veşnic îndrăgostit ilicit, asaltat de vraja unor chipuri din trecut, ori ca artist obsedat să recheme imagini imperisabile.

Lumina, irizaţiile, imaginile luminoase fugitive apar cu obstinaţie în lirica sa. Nu este însă niciodată vorba de o lumină „de gradul întâi", una directă, solară, masculină, ci de o iradiere introvertită, sugerând taine şi proscrieri, interdicţii şi trăiri secrete, ori mistuite halouri ale amintirii, femininul fiinţei, ascuns în fatum şi negativitate, dar şi în speranţă şi răbdare. Însuşi modul de a locui al lui Kavafis sugerează aceasta - poetul se dovedea a fi un păstrător până şi prin aceea că era de modă veche. O lumină blândă îi scălda întotdeauna apartamentul, lumina unor lumânări însă, căci poetul nu a agreat progresul tehnic, alegând să prezerve această iluminaţie complexă, multiformă, pâlpâitoare, aptă să genereze înfrigurate întrebări despre viaţă şi moarte (Lumânări). În poemul Un candelabru, febrilitatea şi tăria luminilor aprinse fac translaţia înspre un alt ordin al realului, cel al ficţiunii creatoare, dominat de „cei puternici", care nu se sustrag ispitelor, nici nu sucombă, devoraţi de ele, ci le transformă în artă, în embleme regăsite sub semnul emoţiei dureroase.

Pentru Kavafis scrisul nu se încheia niciodată. Ca Baudelaire, îşi lucra, ani în şir, poemele, pentru a evolua, de la o anumită directeţe a discursului, la forma criptică, epurată, din final. E un proces creator implicând purificarea de sine, în paralel cu transfigurarea materiei, până la degajarea fluidului imaterial al unui lirism dominat de melancolie. Poezia nu e un liman liniştit, ci perpetua croire a unui drum, o scotocire în haldele memoriei, pentru a elibera miezul strălucitor.

Situat în prelungirea unui NU copleşitor (Che fece... il gran rifiuto), lirismul lui Kavafis fortifică şi imortalizează amintirea, fabrică sensul, aduce alinarea, făcând din autorul ei un disident, un ins pururi aflat în clandestinitate, asemenea nobilului bizantin, expert în scripturi creştine, dar dedat meşteşugului extatic de a compune poeme greceşti desăvârşite, „despre Hermes, Apollon, Dionysos, eroii din Tesalia ori din Pelopones", a căror perfecţiune artistică este pizmuită de ideologii vremii, „savanţii din Constantinopol" (Un nobil bizantin, în exil, stihuitor).

Poetul pare a-şi fi găsit în istorie domeniul ideal de studiu al instabilităţii sorţii. Destinul are ceva teatral (Regele Demetrios ori Idele lui Marte), lecţia este severă: cel ajuns în vârf nu are voie să uite că poate fi oricând deposedat de rol, de costum şi recuzită. Pururi vigilent, el trebuie să ştie să discearnă semnele mutabilităţii, să audă vuietul schimbării, să adulmece soarta. Doar tăcerea, vidul, resemnarea fulgerătoare pot comenta crunta ruptură de după momentul în care un rege, de pildă Demetrios, înţelegând rapid schimbarea, „în grabă/ şi-a scos veşmintele-aurite,/ iar condurii de purpură i-a azvârlit cât colo", pentru a dispărea ireversibil în anonimat (Regele Demetrios).

Vechea Grecie este înfăţişată ca o zonă a diafanului, în care, nu arareori, câte un zeu coboară în oraşele contemporane, amestecându-se cu lumea (Ioniană, Unul din zeii lor). Zeităţile greceşti nemuritoare binecuvântează, discret, pământurile de unde au fost izgonite, după cum vocea poetului pare suprapusă celei a unui idolatru alexandrin, creştin doar de faţadă, care speră în reînvierea unui înţelept: „Va apărea el însă/ sub propriu-i chip, spunându-ne Adevărul. Şi desigur/ va re-nvia cultul zeilor noştri/ şi rafinatele ceremonii greceşti" (Dacă într-adevăr a murit). Omenirea actuală, insinuează Kavafis, îşi vădeşte neputinţa prin incapacitatea de a se menţine aproape de ritimicitatea cerească şi de marile ei ţeluri: „Lucrarea zeilor o întrerupem noi,/ noi, fiinţe efemere, nepricepute şi grăbite." (Întrerupere).

Prin distrugerea vechii culturi s-a întrerupt legătura directă, erotică în sens superior, cu arhetipurile. Miza polemicii mocnite din universul kavafic nu este însă una religioasă, cum s-ar putea crede, ci una spirituală, în sensul larg al cuvântului, în favoarea trăirii a tot ce este spontan, sincer, necontrafăcut. Lupta dintre două lumi, cea păgână şi cea creştină, încheiată în plan istoric, devine, pentru poet, prilej de dispută strict artistică.

În lirica sa abundă efigii de tineri încântători, plasaţi în antichitatea greacă, iute mistuiţi de vreme. Oroferne, de pildă, fără niciun merit special în afară de frumuseţe, a lăsat doar un chip înscris pe o tetradrahmă, destul însă ca imaginea să dăinuie (Orofernes). O întruchipare a perfecţiunii estetice este şi Caesarion, fiul lui Caesar şi al Cleopatrei - viaţa sa scurtă, anonimă îl face subiectul ideal al contemplaţiei pure şi al speculaţiei poetice, locuitor al unui spaţiu paralel, tărâm al imaginaţiei şi al artei. „Pe el l-au pus Rege al Regilor" (Regi alexandrini). Efebul etern, ce străbate, beatific multiplicat, memoria poetului, este proiecţia unei filosofii a vieţii trăite cu eleganţă şi generozitate (Zile din 1901, Zile din 1896 sau Teatru din Sidon). Erosul e înţeles ca o punte: zeii înşişi, pierduţii, sunt o formă a Erosului, a seducţiei absolute (Ioniană), har graţie căruia ei fac cu putinţă (şi împărtăşesc muritorilor) beatitudinea.

Fulgerare a noimelor divine, taină, este şi arta. Aşa cum o figurează limpede poemele În prăvălie sau Mormântul lui Eurion, ea nu imită, ci zămisleşte flori fictive, ce satisfac, într-o scurtă străfulgerare, inspiraţia de natură zeiască a creatorului. Capriciu suveran (dar unul major, înalt), este parte din artist, deci nu poate fi înstrăinată: bijutierul contemplă singur cele mai frumoase juvaere pe care le-a creat, iar clientului intrat în prăvălie îi va arăta „alte podoabe scumpe din cutii" (În prăvălie), dovadă a existenţei unei inviolabilităţi a sinelui. În ermetismul ei, tocmai aceasta constituie raţiunea supremă de a fi a creaţiei, fiindcă semnifică acea libertate interioară prin care spiritul uman lucrează în dimensiunile cele mai înalte -ale virtualului, ale tăcerii, ale intuiţiei. Kavafis s-a închis cu bunăştiinţă în mister, meditând, cu scepticism, dar şi cu o ascunsă bucurie: „E greu şi rareori se-ntâmplă să primeşti/ drept de cetate în acest oraş:/ căci în Agora stau Legiuitori/ pe care impostorii nu-i înşeală./ Răzbit-ai până-aici, nu-i puţin lucru,/cât ai împlinit, e-o mare glorie" (Prima treaptă).


* Konstantinos P. Kavafis, Poeme, ediţie bilingvă, studiu introductiv, note şi traducere de Elena Lazăr, cuvânt de salut de Stafanos P. Tamvakis, prefaţă de Ekaterini Sofianou, Bucureşti, Editura Omonia, 2008, 463 p.