Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
La Bucureşti, în premieră europeană, RadiRo Festivalul Orchestrelor Radio de Dumitru Avakian

Nu poţi să nu observi câteva dintre ansamblurile orchestrale importante, cele susţinute de marile radiodifuziuni europene, B.B.C. – Londra, Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI, Orchestre Philarmonique de Radio France, ansambluri cărora li s-au alăturat, în calitate de gazde, ansamblurile noastre, O.N.R. şi Orchestra de Cameră Radio Bucureşti, au evoluat în ultima săptămână a lunii septembrie pe scenele Festivalului RadiRo.

Sunt multe de spus, sunt multe de învăţat. Dacă cei în cauză, mă refer la factorii de decizie, la membrii ansamblurilor noastre, ar dori să înveţe.
Cel mai organizat, mai funcţional organism simfonic s-a dovedit a fi B.B.C. Symphony Orchestra. Care este motivaţia? Fiecare muzician al ansamblului întruchipează conştiinţa vie privind apartenenţa sa la partida instrumentală din care face parte, faţă de marele organism simfonic. Corelarea sonoră este atât de limpede încât ai impresia că te afli într-un veritabil laborator. În plus, au fost extrem de curtenitori cu publicul bucureştean; pe parcursul celor două concerte conduse de cunoscutul dirijor finlandez Jukka-Pekka Saraste, au oferit ambele rapsodii enesciene, versiuni apropiate, în primul rând, literei partiturii acestor celebre pagini simfonice. Susţinerea celor două mari creaţii simfonice, Simfonia în do major de Schubert şi Simfonia a 4-a în do minor de Dmitri Şostakovici, a etalat o dată în plus valorile de excepţie ale colectivului orchestral, măiestria dirijorului şi mai puţin natura spirituală a muzicii. Nu pot să nu observ, tocmai pe această direcţie impresionantă s-a dovedit a fi performanţa dirijorului Ion Marin în compania Orchestrei Filarmonice a Radiodifuziunii Franceze, un tandem de uimitoare funcţionalitate artistică. De această dată, cea de a 6-a Simfonie în si minor de Şostakovici ni s-a dezvăluit a fi mai mult decât un mare opus simfonic; ne-a fost revelată epopeea tragediei unei imense colectivităţi, tragedie privită din perspectiva unui destin individual copleşit de avatarurile unei istorii la care, fără voia sa, omul este obligat să participe. Este meritul special al dirijorului, cel care construind structura acestui colos simfonic a avut resursele de a defini întreaga problematică spirituală a lucrării; de la Dostoevski la Gustav Mahler şi de aici la Şostakovici, este prezentată aici o viziune ce parcurge treptele unei deveniri marcate de momente ale cunoaşterii de sine petrecute în situaţii limită. Grupul corzilor, muzicieni de o subtilă maleabilitate, soliştii ansamblului l-au urmat pe dirijor cu vădită dăruire.

Captivantă s-a dovedit a fi evoluţia în Festival a Orchestrei Naţionale Radio. Sub bagheta dirijorului Horia Andreescu, Simfonia a 5-a în do minor de Beethoven ni se dezvăluie drept un opus a cărui structurare dinamică, a cărui vivacitate interioară găsesc ecouri în contextul preocupărilor majore ale omului zilelor noastre, ale celui care îşi pune întrebări, care caută şi găseşte răspunsuri. Andreescu formulează aici o veritabilă profesiune de credinţă aducând problematica beethoveniană la nivelul omului zilelor noastre. Muzicienii O.N.R. s-au lăsat antrenaţi în această importantă cucerire a simfonismului clasic; au făcut-o cu convingerea actului asumat, într-un util parteneriat cu şeful de orchestră. O altă gândire asupra tezaurului simfonic beethovenian a oferit Christian Zacharias, directorul artistic al Festivalului RadiRo, la pupitrul aceleiaşi O.N.R. În deschiderea serialului de concerte, Simfonia a 9-a de Beethoven a fost realizată în termenii unei viziuni vieneze apropiate de intimitatea rostirilor schubertiene. Nă- zuinţa spre cunoaştere vizând apropierea dintre oameni este împărtăşită cu generozitate, în termenii echilibrului unei bucurii împlinite. A beneficiat de participarea unui excelent cvartet solistic vocal alcătuit din soprana Sibylla Rubens, mezzosoprana Ruxandra Donose, tenorul Jörg Dürmüler, basul Sebastian Holecek, de participarea Corului Academic Radio condus de maestrul Dan Mihai Goia. Indiscutabil, dată fiind structura sa interioară, atât în calitate de pianist solist, de muzician al ansamblurilor camerale, sau în calitate de dirijor, Zacharias este apropiat spiritualităţii geniului schubertian; este un anume tip de spiritualitate hrănită din echilibrul atât de sensibil stabilit între muzică şi poezie, între farmecul melodiei intonate vocal şi valoarea expresivă a cuvântului. Ne-a demonstrat acest lucru pe parcursul conferinţei sale dedicate unor aspecte de mare subtilitate, cu totul speciale, ale universului muzicii lui Franz Schubert.
Prezentă în Festival sub bagheta tânărului dirijor slovac Juraj Valcuha, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Italiene s-a dovedit a fi colectivul care a împlinit echilibrul dintre claritatea firească a sonorităţilor de ansamblu, echilibrul, limpiditatea acestora, pe de-o parte, şi valoarea expresivă a simfonismului postromantic şi neoromantic, pe de alta, de la Richard Strauss la Rachmaninov. S-ar putea considera faptul potrivit căruia am avut parte de viziuni latinizate ale muzicii celor doi mari simfonişti ai secolului trecut; mă refer la Suita de concert „Cavalerul Rozelor” şi, respectiv, Simfonia a 3-a, în la minor.
Evoluţiile solistice au fost spectaculoase. Mă refer în primul rând la violoncelistul chinez Jian Wang, un artist matur, o natură solistică de angajată comunicare; el dezvoltă o expresie de tip romantic atent întreţinută, un sunet maleabil de-a dreptul seducător ce susţine realizarea acestui monumental opus care este Concertul în si minor de Antonin Dvorák.
O viziune în adevăr nouă, dezbrăcată de reziduurile unui sentimentalism ce poate fi apreciat ca fiind desuet, am observat în realizarea Concertului în re major de Ceaikovski, o realizare pe cât de sobră pe atât de spectaculoasă datorată acestui tânăr maestru care este violonistul Alexandru Tomescu.
Greu de apreciat dacă precaritatea sau precauţia relaţiei cu dirijorul au fost cele care au condiţionat sobrietatea evoluţiei unui cuceritor muzician cum este pianistul Dan Grigore; iar aceasta pe parcursul unor celebre pagini cum sunt cele ale Rapsodiei de Rachmaninov pe o temă de Paganini.

Reîntâlnirea cu arta violonistului Maxim Vengherov a constituit unul dintre momentele aşteptate cu special, cu îndreptăţit interes; mă refer la nedorita pauză ce l-a condus pe marele artist – ne aducem aminte – în zona artei dirijorale; a fost o revenire pe care nu poţi să nu o consideri ca fiind una de bun augur, de această dată în zona marelui repertoriu clasicoromantic, anume Concertul în re major de Johannes Brahms. Este compozitorul care seduce în mod necondiţionat spiritele înalte ale muzicii; fac referinţă la realizarea inegală a celui de al 2-lea Concert pentru pian şi orchestră în si bemol major. Tentaţia apropierii faţă de această muzică a fost pe cât de mare pe atât de puţin potrivită pentru natura muzicală a lui Christian Zacharias; părţile a 3-a şi a 4-a ale acestui concertsimfonie s-au dovedit a fi în adevăr captivante, dată fiind viziunea poetică care a condus realizarea acestora. Un mare, un veritabil spectacol violonistic a fost oferit de Viviane Hagner pe parcursul fastidioasei lucrări Fantezia scoţiană de Max Bruch, un efort uimitor, demn de cauze mai nobile. Pe aceeaşi direcţie este de apreciat evoluţia celor două muziciene, pianista Luiza Borac şi violonista Isabelle Keulen, pe parcursul dublului Concert de Felix Mendelssohn Bartholdy, o lucrare-exerciţiu componistic datorată anilor de ucenicie ai artistului. Două muziciene-performer mult prea valoroase pentru o lucrare mult prea modestă!
În final, trebuie apreciată în termeni entuziaşti zona recitalurilor camerale ataşate concertelor simfonice ale Festivalului, concerte în mod fericit susţinute în Studioul de Concerte din str. Berhelot. Multe formaţii camerale sunt pe bună dreptate patronate de marile societăţi ale radio-ului public. În mod cert, calitatea ansamblurilor simfonice datorează mult participării muzicienilor instrumentişti în cadrul diferitelor formaţii camerale, de la duo la cvartet sau la cvintetul cu şi fără pian. Cvartetul „Rivinius” din Germania, formaţiile noastre „Ad Libitum” şi „Voces” se dovedesc a fi adevărate puncte de referinţă în peisajul muzical european. În mod regretabil, publicul nostru de concert nu dispune încă de maturitatea educaţiei de care dispun melomanii marilor centre muzicale europene. Larma, spectaculozitatea discursului simfonic rămân, la noi, în mod absolut cuceritoare la nivelul marelui public. Intimitatea, profunzimea zonelor domeniului muzical cameral rămân accesibile – din păcate! – unei elite mult prea restrânse.

Este, oare, de prisos să mai spun încă o dată că, în ciuda paliativelor de moment, Sala Palatului se dovedeşte a fi o incintă acustică total nepotrivită audiţiilor în domeniul muzicii – o voi numi – academice? Trebuie să faci un efort cu totul special ca să-ţi imaginezi, prin deducţie condiţionată, cum sună în realitate un ansamblu simfonic ce evoluează în această incintă acustică, locaţie potrivită adunărilor publice sau concertelor cu audiţie mijlocită de amplificare.
Aflat sub semnul incertitudinilor o bună perioadă de timp, odată cu schimbarea conducerii S.R.R., odată cu schimbarea guvernării, Festivalul RadiRo a avut totuşi loc. A fost mai mult decât o reuşită. Din punct de vedere politic prefer să cred că se constituie într-un semn al posibilei normalităţi.
Din punct de vedere cultural, artistic, Festivalul orchestrelor susţinute la nivelul radiodifuziunilor publice de pe bătrânul continent reuşeşte să atenueze imaginea noastră atât de controversată în plan european; şi nu numai.
Sper să fie mai mult decât… o speranţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara