Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
La centenar de Nicolae Manolescu


Consacrăm în numărul de astăzi cîteva pagini lui Vladimir Streinu (23 mai 1902-26 noiembrie 1970), aflat la centenar într-un an bogat în astfel de evenimente literare (l-au precedat sau îi urmează Anton Holban, Ş. Cioculescu, D. Popovici, Zaharia Stancu). Autorul Paginilor de critică literară face parte din a treia generaţie maioresciană, după socoteala lui E. Lovinescu, aceea, strălucită, din perioada interbelică, răspunzătoare de definitivarea autonomiei artei pe care o proclamase Maiorescu. Se numără printre cei mai aprigi militanţi în favoarea criticii estetice, debarasată de prejudecăţi sociologiste ori istoriste. (Să stăvilim, scrie el în stilul preţios al unora din articole, "surparea peste valorile artistice a unor terenuri limitrofe"). Ca şi alţi critici contemporani cu el, Streinu a pledat cauza modernismului literar, în poezie, ca şi în roman, pe care l-a teoretizat şi sprijinit Lovinescu imediat după primul război. Eseul lui din 1938 despre poezia modernă în varianta ei "pură", şi cele trei "refuzuri" ale ei (etica, retorica şi anecdotica) rămîne printre cele mai clare şi mai convingătoare dintre cîte s-au scris la noi.
Vladimir Streinu a făcut, ca şi Pompiliu Constantinescu, Cioculescu, Călinescu, Perpessicius, atît cronică literară (adunată în cele cinci volume ale Paginilor..., din care trei postume), cît şi istorie literară (Clasicii noştri este cartea lui capitală, dar micile studii despre Creangă şi Hogaş nu sînt deloc de dispreţuit). În cronică, n-a avut nici răbdarea lui Perpessicius, nici obiectivitatea lui Pompiliu Constantinescu. A scris relativ mult (în orice caz mult mai mult decît se păstrase în memoria noastră pînă la republicarea tuturor cronicilor în volum, după moartea autorului), dar oarecum capricios. Abia în studiile de istorie literară este cu adevărat excepţional, deşi meritele i s-au recunoscut destul de greu (În Istorie, G. Călinescu nici nu-l bagă în seamă decît ca poet). Cîteva dintre relecturile lui din clasici sînt uimitoare. De exemplu, aceea despre Coşbuc, care pune capăt clişeului gherist al "poetului ţărănimii", sugerînd în autorul Baladelor şi idilelor un poet care merge la ţară în week-end. (Interesant este că, dincolo de folosirea expresiei englezeşti, deloc uzuală la noi înainte de război, Streinu este, probabil, singurul critic important al vremii care ştie limba lui Shakespeare, din care a şi tradus, ceilalţi fiind îndeosebi francofili sau, ca G. Călinescu, italienizanţi). Sau reluarea Amintirilor lui Creangă în polemică pe faţă cu G. Călinescu, dintr-un unghi mult mai puţin mitizant şi din care dimensiunile fabulos homerice ale humuleşteanului, aşa cum le măsurase Călinescu, devin aproape normale, dacă nu de-a binelea realiste. În sfîrşit, în capitolul ce-i revine din Istoria literaturii române moderne, rod al colaborării cu Ş. Cioculescu şi Tudor Vianu, şi anume acela despre sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, priveşte literatura postjunimistă ca pe un debut al estetismului, dîndu-i lui Macedonski primul loc, în detrimentul neoromanticilor şi neoclasicilor minori care păreau şi mai par în ochii multora a ocupa prim-planul literar.
Însuşirea de căpetenie a criticii lui Vladimir Streinu trebuie considerată originalitatea. Omul era un preţios, cum este uneori şi criticul. La un prim contact, îl credeai pe bărbatul superb din faţa ta un arogant. N-avea nimic din faconda meridională, din familiaritatea lui Ş. Cioculescu, dar nici nu voia să fie luat drept un Papă al criticii, precum, la bătrîneţe, Călinescu. Era mai degrabă rezervat, de o deplină civilitate, distant, comportament prin care se apropia de T. Vianu. Fără geniul lui Călinescu ori perspicacitatea lui Cioculescu, fără volutele ipocrit-maliţioase ale stilului lui Perpessicius, dar şi fără recea chirurgie critică din cronicile lui Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu se distinge prin noutatea şi curajul multora dintre analizele sale, îndeosebi, dar nu exclusiv, cele despre scriitorii clasici. Nici unul dintre contemporani n-a fost mai decis modern în preferinţe decît el. La centenar, Vladimir Streinu are o popularitate incomparabil mai mică decît ceilalţi mari critici interbelici, pe care însă n-o merită cîtuşi de puţin. Recitiţi-l şi veţi vedea că nu e demodat (decît, poate, în maniere), că e acut, viu şi, cum spuneam, înainte de orice, original.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara