Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
La doi magoţi de Constantin Ţoiu


Cafenelei celebre din piaţa Saint Germain des Prés, Les deux magots, – unul din meterezele metafizice ale lui Sartre, – numele pe româneşte, i l-a dat pe ziua de 28 oct., curent, cu un puseu inspirat criticul Mircea Iorgulescu stabilit la Paris mai demult, invitându-mă la o cafea. Aventura am ţinut s-o notez, întrucât face parte dintr-o istorie literară intimă...

Mai fusesem o dată aici ceva mai înainte cu Dody, prietenul meu canadian din Toronto. În ziua aceea, cu el împreună, dădusem de mâncare vrăbiilor franceze. Acestea, observ, sunt mai dolofane decât la noi, mai îndrăzneţe, mai bine hrănite, desigur, şi curioase, având un cârlig special la cafeneaua ilustră.

Când e vreme frumoasă, de exemplu, şi clienţii stau pe scaune afară la măsuţele de pai, păsăricile proletare tabără pe unii şi pe alţii fără să le pese de nimic. Lăsând la o parte toleranţa pariziană, la doi paşi, alături, în biserica Saint Germain des Prés, ca şi la Notre Dame des Champs nu departe pe bd. Montparnasse, mai cu seamă aici, cultul sfântului Francesco d’Assisi, prietenul înaripatelor, e în toi.

Într-unul din numerele viitoare, am să citez prima frază dintr-o predică pe care Sfântul le-a ţinut-o păsărelelor strânse s-o asculte pe când ciuguleau...

A fost, aşadar, o chestie nostimă cu vrăbiile pariziene. Dody, fiindcă afară picura, fusese de părere să ne aşezăm înăuntru, dar la o măsuţă cât mai lipită de geam, să simţim pulsul bulevardului, de fapt al pieţii supranumită de primăria locului Piaţa Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir.

Nu zic nimic. Alături însă, la câţiva paşi, în dreapta cum stai şi priveşti piaţa, în biserica pomenită, trebuie să vă spun că zac rămăşiţele lui DESCARTES, cu statuia lui renascentistă culcată deasupra pietrei tombale – filozoful, alene lungit, ţinându-şi spada între picioare, pe când citeşte atent o cărţulie întinsă la o oarecare distanţă, în mâna stângă, semn că nu vedea bine.

Primăriile, peste tot în lume, nu numai la noi, au preferinţele lor cetăţeneşti ciudate... mai mult generali, politicieni... când e să dea numele vreunei străzi ori pieţe. PIAŢA DESCARTES – fiindcă acolo era şi îngropat – i-o fi făcut să strâmbe din nas?... Prea abstract şi ăsta cu metodele lui!...

Văzându-ne pe fereastră rupând şi înfulecând delicioasele pâinici aurii, vrăbiile se strâng în ploaia de afară pe măsuţa de dincolo de geam şi dau cu ciocul în el convinse că nu le separă nimic de prada râvnită. Le întind în joacă o firimitură, o dată de două ori, ca să văd că nu-i vorba de o simplă nimereală. Ele însă continuă să izbească sticla cu ciocul. Şi fiindcă ne aflăm într-o cafenea în care s-a filosofat atât, mă gândesc, fără să spun, că Fiinţa, într-adevăr, poate fi Neantul. Fiinţa sau lucrul, depinde. Orice firimitură ontologică...

Alături, două fete vesele discută între ele într-o limbă străină. Dody e de părere că vorbesc, precis, greceşte... Una din ele se ridică, strânge un pumn de firimituri, iese afară pe uşa batantă şi le aruncă pe mese, în ploaie, vrăbiuţelor, dania ei...

Mă ridic şi eu imediat, repetând gestul grecoaicei, deşi ştiu bine că imitaţia nu are valoare. Totuşi, depinde ce imiţi...

Revenind înăuntru, le salut amical cu ce mai ştiu din greceşte. Ele râd şi bat din palme bucuroase. Nu ştiu de ce, dar mă simt ca acasă.

În loc de compliment adus lumii din care provenim şi unii şi alţii, le declar fetelor într-o franceză profesorală:

Noi, dragele mele domnişoare, aşa cum trăim noi în Est, suntem oricum mai aproape de natură, asta e!...

Era aproape ca încheierea unui discurs academic. Amândouă aplaudară, libere şi radioase, sub ochii celorlalţi ce ne priviră reci, deşi binevoitori.



(va urma)