Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
La Judecata de acum de Gabriela Gheorghişor

Dacă în cazul lui O. Nimigean, de pildă, versurile sale şi remarcabilul Rădăcina de bucsau sunt două forme de relief distincte, cu alcătuiri geologice diferite, la Marta Petreu, şi poezia, şi recentul roman reprezintă erupţia aceluiaşi vulcan clocotitor şi exploziv. Din lavă fierbinte şi vălătuci de cenuşă se încheagă şi Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, o naraţiune confesivă, la persoana întâi, străbătută de suflul poetic sanguinar, arzător şi aspru, de stihie întunecată, al autoarei Cărţii mâniei.
Citit în paralelă anamnetică – inevitabilă, de altfel, datorită identităţii de imaginar şi de stil – cu volumele de poeme, debutul în proză al Martei Petreu pare un roman de inspiraţie autobiografică. Însă acest lucru e nesemnificativ în ordinea realizării/ autenticităţii literare (cum era şi la Nimigean, pe care nu l-am amintit întâmplător, fiindcă şi el creează, într-un scenariu romanesc cu arhetip biblic, un personaj al mamei memorabil). Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului constituie, deopotrivă, o cronică de familie, cu zvâcnete dureroase, mistico-apocaliptice, şi o frescă socială – în descendenţa prozei realiste tradiţionale – a satului transilvănean din timpul comunismului şi al paraginii postdecembriste (istoria „a două generaţii dintr-un neam neaşezat, în rele vremuri de neaşezare şi sărăcie”). Tabita haşurează epic o „hartă a morţilor” săi, într-o povestire cathartică, de eliberare a furiei acumulate încă din copilăria „de lagăr” şi de iertare a propriilor părinţi: Agustin, Străjerul lui Iehova şi „Tatăl cumplit”, profetul eschatologic subjugat de „extazul negru al Armaghedonului”, şi Maria, mama cu „limbă de viperă”, care-şi blestemă bărbatul şi copiii, otrăvită de ură şi răzbunătoare ca o tragică Medee. Războiul confesional şi conjugal dintre morocănosul Agustin, ros de gelozie în dragostea lui neîmpărtăşită, şi trufaşa şi nefericita Maria, dezamăgită în aşteptările ei de tinereţe, se prelungeşte într-un conflict tată-mezină, religios, dar, în fond, de viziune asupra lumii, apoi într-unul domestic între mamă şi fiul Tinu („trădător” prin căsătorie), extins treptat şi împotriva fiicelor, Ana şi Tabita. De aceea, arheologia memoriei pe care o iniţiază povestitoarea este comparată cu „ruperea crustei maronii de pe-o rană”, „sub care mocneşte, portocaliu, gros ca smântâna, puroiul” din carnea trecutului. La amintirea atmosferei „de catastrofă” din casă, se adaugă acelea ale nenumăratelor frustrări şi suferinţe, cu efect de glaspapir pe pielea sufletului: lipsa dezmierdărilor şi a căldurii afective, îndatoririle grele din gospodăria ţărănească (printre altele, Tabita îşi făcea temele păscând curcile), pedepsele usturătoare, vrăjmăşia şi cruzimea părinţilor, care nu-şi duc copiii bolnavi la spital, n-o lasă pe Ana la liceu, îi rup cărţile Tabitei ş.a. Dar naratoarea înviază şi secvenţele frumoase ale copilăriei, năzdrăvăniile de Nică humuleşteanul, momentele de acalmie ale taberelor belicoase, rarele gesturi de atenţie şi tandreţe, preţuind cât „o broşă de diamant”.
Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului nu este însă doar o golgotă a mărturisirii, urcată pentru înţelegerea greşiţilor noştri, ci şi o declaraţie emoţionantă de dragoste: „Şi-atunci ai vrea ca Dumnezeu să existe, şi viaţa de Apoi să existe de-asemenea, numai să poţi să-i mai întâlneşti şi să le spui, chiar şi cu preţul de a muri, că-i iubeşti exact aşa cum sunt ei. Cum au fost”; dar şi un strigăt de revoltă contra condiţiei umane al sediţioasei Tabita („ce fel de specie este asta, a oamenilor, de suportă să se mişte pe suprafaţa pământului, când toţi ştiu că dedesubt sunt numai morţi destrămaţi şi morminte”), şi o împăcare cu viaţa, în ciuda morţii consubstanţiale acesteia: „Moartea este sora noastră trupească. Însă viaţa este un lucru bun: umedă întunecată tandră şi blestemată chiar şi-atunci când este ca viaţa asta pe care am avut-o noi între Armaghedonul lui Ticu şi blestemele Mamei şuvoiul ăsta de sânge ce duce cu el morţii noştri tineri şi ne ia până la urmă pe toţi”.
Marta Petreu a scris o carte cutremurătoare, sumbră ca vuietul Apocalipsei, cu puternice şi minunate descărcări de electricitate stilistică, stenică, totuşi, prin luminozitatea iubirii, întrevăzută pe cerul tulbure al romanului, înroşit de sângele morţilor evocaţi şi negru de smoala câinoşeniei. A omului şi a destinului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara