Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
La întrecere cu văzătorii de Sorin Lavric

Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai apune, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, 260 pag.

De numele lui Condillac, un obscur iluminist pe care posteritatea l-a reţinut mai mult ca pe un epigon francez al lui John Locke decît ca pe un strălucit prieten al lui Diderot, se leagă o bizară teorie privind sursele cunoaşterii.

Vrînd cu tot dinadinsul să dovedească că, fără simţuri, nu am putea cunoaşte nici o scamă din lumea înconjurătoare, Condillac şi-a închipuit un om înzestrat cu un singur simţ, mirosul, întrebînduse dacă, în neputinţa lui senzorială, acel ins ar fi fost în stare să gîndească ca un om normal. Răspunsul a fost afirmativ: cu ajutorul atenţiei, memoriei şi intelectului, chiar şi cel mai invalid om poate gîndi firesc. Cu o condiţie: să aibă măcar un simţ. Morala? Să fim optimişti, nici un handicap nu ne strică pînă într-atît încît să cădem din condiţia de fiinţe dotate cu spirit.

De Condillac mi-am amintit citind autobiografia lui Sergiu Ruba, al cărui portret, oricîte epitete aş fi înclinat să-i lipesc de efigie, trebuie neapărat să înceapă cu unul: e nevăzător. Ţine de o fatalitate a cruzimii omeneşti ca primul indiciu prin care un semen ne sare în ochi să fie tocmai handicapul, niciodată calitatea. Mereu vedem metehnele, şi abia apoi virtuţile. La fel cu Radu Sergiu Ruba: deşi se bucură de o înzestrare cu mult peste media intelectuală a văzătorilor, cartea lui de vizită începe cu lipsa vederii. E însuşirea-totem pe care nu şi-a dorito şi pe care o va purta pînă la sfîrşitul zilelor. De aici situaţia stînjenitoare în care se pomeneşte deseori, aceea de a fi silit să aline curiozitatea „ochioşilor” prin limpezirea celor mai deşucheate întrebări: cum visează, ce vede, dacă îşi aminteşte culorile, dacă percepe fizionomiile celor din jur, cum gîndeşte etc.

Impresia pe care un orb o capătă atunci cînd constată că handicapul îi este preschimbat în temă de interogatoriu este că cineva îi pîngăreşte intimitatea de dragul de a-şi satisface un moft. Mai mult, întocmai ca în ipoteza lui Condillac, nevăzătorul se pomeneşte redus la o unică carenţă: a nu avea vedere e cum ţi-ar lipsi aproape tot, restul simţurilor fiind prea debile pentru a suplini marea lipsă. Şi aşa se face că Ruba trage după sine spectrul unui mulaj de Condillac, fiecare văzător mirîndu-se de cum poate el gîndi cu mintea lui de orb. Mărturisesc că eu însumi, străduindu-mă să lămuresc enigma, mi-am petrecut timp îndelungat alături de nevăzători (cu familia Soisun sau cu celebrul Albu-Graal, fiinţe pe care Sergiu Ruba le-a cunoscut negreşit în deceniile trecute). Las la o parte că însuşi cuvîntul „orb” sună umilitor în urechile unui nevăzător. Cum nici eufemismul de „persoană cu dizabilităţi vizuale” nu îmbunătăţeşte situaţia. Decît ipocrizia unei politeţi calpe, uzînd de tămîieri convenţionale, mai bine o sinceritate aspră, consacrată de uzul limbii.

Sătul de a se şti privit ca o marionetă estropiată, Ruba s-a hotărît să-şi scrie autobiografia, pentru a închide gura „ochioşilor”. Rezultatul e descrierea dinlăuntru a universului unei fiinţe atinse de cecitate ireversibilă. Născut în 1954 la Ardud, în ţinutul Sătmarului (vechea denumire pentru Satu Mare, numele actual al oraşului fiind repudiat de autor din raţiuni de toponimie istorică), Sergiu Ruba a orbit complet la 12 ani, în urma unei afecţiuni congenitale. Copilăria şi-a petrecut-o la Răteşti, Pişcari, Ardud şi în alte cîteva sate din nordul Ardealului, detaliul hotărîtor fiind că, avînd răgazul de a vedea lumea timp de un deceniu, după orbire a păstrat-o vie în virtutea unei memorii uriaşe, pe care nu doar că a scos-o din latenţă, dar a sporit-o printr-o imaginaţie prodigioasă. Cum regiunea Sătmarului a fost locul celei mai vechi aşezări pe care coloniştii nemţi au ridicat-o în preajma anului 1000, Sergiu Ruba a copilărit printre şvabi şi unguri, ciupind de timpuriu ştiinţa ambelor limbi. De altfel, a arătat o precoce înclinaţie pentru mai toate idiomurile, înclinaţie pe care şi-a sporit- o la Şcoala de Nevăzători de la Cluj sau, mai tîrziu, la Şcoala de la Vatra Luminoasă din Bucureşti.

Şi cum handicapul, atunci cînd e înfruntat cu predispoziţii alese, stîrneşte deseori performanţa, Ruba a devenit cu timpul o figură de elită în lumea nevăzătorilor din România. Ba chiar, după 1990, a fost la un pas să devină directorul Biroului Permanent al Uniunii Europene a Nevăzătorilor. În tot cazul, a publicat volume de poezii, romane, eseuri, fiind în genere un învingător ce şi-a depăşit cu mult deficienţa. La vîrsta de 38 de ani s-a căsătorit cu Nicole, o femeie de 24 de ani, văzătoare, venită din Prişcari, unul din satele copilăriei lui Ruba.

Şi acum ajungem la dezechilibrul cărţii O vară ce nu mai apune: naraţiunea lui Ruba stă într-un picior, copilăria fiind privilegiată faţă de celelalte vîrste, de parcă tot ce a fost mai important s-a petrecut atunci, în cei 12 ani de viaţă văzătoare, pentru ca apoi, odată cu stingerea vederii, destinul să-i intre într-o rutină fadă, al cărei aluat e prea sec pentru a mai fi descris în cadrul unor memorii. Orice ar face, Ruba se întoarce la copilărie, la prietenii, rudele şi întîmplările vremii, fără să-şi dea seama că intră într-un clişeu al evocării din cauza căruia volumul nu se deosebeşte cu nimic de alte amintiri de acest gen. E una din marile iluzii în care Ruba cade alături de orice alt scriitor care insistă prea mult asupra primilor ani: îşi închipuie că emoţia ingenuă cu care retrăieşte episoadele se transmit automat cititorului, cînd de fapt păţaniile în sine, comune şi în fond indiferente cititorului, ar fi avut nevoie de o prelucrare prin filtrul unei psihologii adulte.

Numai că Ruba nu are timbru psihologic, fiind un povestitor cu talent, pe jumătate duios, pe jumătate mucalit, dar căruia îi lipseşte fibra patetică. E un povestitor fără dramatism, a cărui uşurinţă în a zugrăvi păţaniile exotice dăunează atmosferei cărţii, al cărei aer nu depăşeşte stadiul de snoave pitoreşti relatate cu vervă epică. Numai că cititorul nu asta aşteaptă de la Sergiu Ruba, ci o divulgare a detaliilor intime ce dau conţinut universului unui nevăzător. Tocmai de aceea volumul place în părţile unde Ruba îşi descrie viaţa interioară, în vreme ce invariabil poveştile despre alţii alunecă în pritoceli idilice. Paginile despre cum percepe un orb femeile, despre cum trăieşte dragostea, despre ce înseamnă simţul obstacolului, despre forma pe care o iau lucrurile în mintea lui, despre felul cum se desfăşoară visele, despre ce înseamnă să te plimbi printr-un parc – toate acestea dau sarea şi piperul volumului, numai că din păcate, chiar adunate la un loc, ele sunt o parte mică din volum, a cărui masă e alcătuită cu precădere din poveşti despre alţii. Părinţii, bunicii şi străbunicii sînt negreşit personaje demne de interes, dar nu ele îl definesc pe Sergiu Ruba, şi culmea e că tocmai ele sunt în centrul atenţiei. De n-ar fi paginile despre Erica Baum şi cele despre descinderea Maicii Domnului la Pişcari, O vară ce nu mai apune ar fi o analectă de amintiri duioase, cărora pofta sfătoasă a autorului nu le poate atenua statutul minor. Ruba e cult, sprinţar, cu o forfoteală vie de lexic bogat, dar nu ştie să învîrtească cuţitul în rană, spre a-l face pe cititor complicele propriei drame.

Mai mult, Sergiu Ruba pare să nu aibă viaţă personală, cel puţin nu una de adult, de aici predilecţia de a scrie despre alţii. E o uimire să vezi că, într-o autobiogafie, trei sferturi din ea este despre ce li se întîmplă altora. E o autobiografie fără autoreferinţe, centrul de greutate al autorului fiind în afara lui. Probabil că lui Ruba i-a fost teamă să nu fie solipsist, închis ermetic în orizontul unui nevăzător. Dar tocmai în asta ar fi stat forţa cărţii: dacă ar fi rămas în intimitatea orbului care descrie lumea dinspre el spre exterior, volumul ar fi fost remarcabil, stîrnind admiraţia lui Condillac. În fond, intercalările privind psihicul nevăzătorului dau miez cărţii, restul fiind istorie relatată pe ton de snoavă. Fără aceste intercalări, cartea ar fi rămas pe cît de nostalgică şi mîngîietoare pentru autor, pe atît de pestriţă şi dulceagă pentru cititor.

Iată paradoxul dureros din tomul O vară ce nu mai apune: cînd vrea să scrie ca un văzător, Sergiu Ruba e comun, cînd însă scrie ca un nevăzător, e copleşitor, fiindcă vede lucruri de care nici un văzător nu are habar. Dar furat de plăcerea de a povesti, Ruba uită să fie nevăzător şi alunecă într-o proză caldă, de duioşie pitorească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara