Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Proză:
La Sinaia, la Cazino de Horia Gârbea


Dinadins, într-o duminică, Felix o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbaseră cu totul caracterul străzii aşa cum îl ştiuse din urmă cu aproape cincisprezece ani. Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită.

Poarta era ţinută cu un lanţ şi curtea toată stătea năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită. Felix îşi aduse aminte de seara cînd venise cu valiza în mînă şi trăsese de schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare în uşă şi vechile vorbe îi răsunară limpede la ureche: „Aici nu stă nimeni!"

Se urcă repede în trăsura de piaţă cu care venise.

A doua zi porni spre Sinaia. Bucureştiul rămase sub căldura prea mare a verii. Era sezon mort. Lumea se răspîndise pe la moşii ori în staţiile de vacanţă. Unii plecaseră chiar la Paris, unde începuseră Jocurile Olimpice. Felix îşi pregătise drumul spre Karlsbad, dar pînă atunci mai era vreme. Nevastă-sa nu voise să vină la Sinaia, oraşul prea mărunt o plictisea şi avea una dintre migrenele care-i stricau viaţa. Felix plecă singur, cu trenul.

Orăşelul montan, înţesat de lume, era mai curînd obositor decît plicticos. Dar Felix se închise în odaia lui din vila unde obişnuia să fie găzduit, deschizînd doar ferestrele spre munte şi începu să studieze un tratat de patologie. Era altceva decît în focul verii bucureştene. Spre seară abia, ieşi să mănînce, apoi, doar ca să vadă lume şi să se arate ei, ca un medic high-life ce era, intră la Cazino. Deşi era luni, sălile erau bine garnisite. Totuşi puţini jucau. La o masă de ruletă era ceva animaţie şi alţi cîţiva se strînseseră la chemin. Felix îi cunoştea pe mulţi dintre cei de faţă.

La ruletă, Grigore Mihăilescu juca făcînd mişcări de profesionist, iar iubita lui, frumuşică, dar cam nesărată, gîndea Felix, se învîrtea în spatele lui, plictisită, frecînd în mînă cîteva fise cu care nu miza. Cîţiva literaţi făceau un grup destul de vesel, luînd aperitive. Între ei unul singur părea visător şi cam posac. Era poet, dar doctorul nu şi-l amintea după nume. Nevastă-sa, bălaie şi frumoasă, îi atrase atenţia lui Felix. Îşi aminti că auzise despre ea că ar fi studiat la Sorbona, dar acum îl interesa mai mult un tic al ei de a-şi potrivi părul şi îi puse diagnosticul de astenie.

Un chelner cu vestă vărgată îl remarcă şi Felix comandă într-o doară un pahar de vin şi un Vichy. Căuta din ochi o masă unde să se aşeze cînd se trezi bătut pe umeri de un ins cam corpolent, poate cu vreo zece ani mai în vîrstă decît el, îmbrăcat în haine largi de vară. Acela îl îmbrăţişă sans-façon şi se depărtă un pas ca să-l privească mai bine în timp ce scotea tot felul de exclamaţii. Atunci îl recunoscu: era Stănică Raţiu. Care acum îl felicita:

- Bravo, ştiu că te-ai ajuns. Era şi de prevăzut. Apoi îl luă de braţ şoptindu-i confidenţial: ştii că Otilia nu mai e cu Pascalopol? A divorţat de Pascalopol după ce l-a tocat, şopti mai departe Stănică, şi acum e prin Spania, prin America, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte, aşa ceva. Şi aia s-a ajuns!

Felix tăcu şi Stănică, poate crezînd că-l indispune, schimbă vorba:

- Dar unde ţi-e cucoana? Că am auzit că te-ai însurat. O partidă strălucită, aşa vorbeşte lumea.

- A rămas la Bucureşti. Eu am venit că am ceva de lucru şi aici pot studia în linişte.

- Aha! Tot mai înveţi? Ei, eu sînt cu nevasta, vino, vino să stai cu noi! Şi-l trase pe Felix spre o masă unde stătea o doamnă excesiv de plină în care o recunoscu desigur pe Georgeta. Curtezana de altă dată se îngrăşase mult, dar păstrase un aer simpatic. Atractivă nu mai era. Îi întinse mîna cu voie-bună, iar Felix i-o sărută ceremonios, căutînd să nu pară ironic:

- Omagiile mele, doamnă Raţiu!

- Felix! Ce surpriză! Poţi sta cu noi?

El încuviinţă din cap, aşteptînd să fie prezentat unui alt bărbat de la masă, un tip bine îmbrăcat, dar cu faţa foarte zbîrcită şi care sufla greu, deşi nu putea fi prea bătrîn.

Stănică făcu prezentările cu emfază:

- Domnul profesor doctor Felix Sima! Domnul senator Gore Pirgu.

Felix îşi aminti tot ce auzise despre acest personaj şi îi strînse mîna, care era rece şi asudată.

- O să te consult odată, domnule doctor, şuieră Pirgu. Nu mă simt prea bine. Se vede că se strînge funia la par. Să mă duci cu muzică, domn' Stănică!

- Ei aş! pufni Stănică. Dumneata şi bolnav! Oboseala din slujba ţării. Ia să vezi după odihnă! O să fii ca nou. Dar un control nu strică. Uite, domnul profesor e o somitate. Cu el mergi la sigur. Face minuni.

- Mi se umflă picioarele, domnule, ceva de speriat, oftă Pirgu.

Veni şi chelnerul, ciocniră paharele şi Felix îl întrebă pe Raţiu, care negreşit cunoştea pe toată lumea, cum îl chema pe palidul poet ce privea şi acum în gol.

- A, ăla! E un confrate de-l meu, Dan Deleanu. S-a lăsat de avocatură şi s-a luat de poezie. Dinspre partea maică-si era boier mare prin Moldova, pămînt cît vezi cu ochii, dar după reforma asta... Taică-su era steaua baroului din Iaşi, Iorgu Deleanu. Parcă mai trăieşte.

— Soţia lui pare astenică, zise Felix.

— Păi cu un bărbat poet, cum să fie? Dacă i-o spune poezii în pat... se hlizi Pirgu.

Stănică făcu haz exagerat de gluma senatorului, dar acesta tăcea cu pleoapele lăsate, fusese se vede treaba săgetat de un junghi la rinichi. Felix ghici cauza.

— Poate aveţi un calcul la rinichi.

Pirgu gemu afirmativ şi păru că

înjură în şoaptă soarta.

— Se vede că politica dă pietre. L-am tratat odată şi pe Gheorghidiu, deputatul liberal.

— Lepra aia? cîrîi Pirgu. Trebuia să-l laşi să crape! Mai adăugă o înjurătură care-l lăsă cu gura căscată chiar şi pe Raţiu

— Felix, tu nu joci? schimbă vorba Stănică.
La semnul lui negativ, avocatul continuă: aş intra la şămen, dar am avut o ghină mizerabilă în ultimul timp. Ştii ceva, mon cher? Dă-mi nişte bani cu împrumut, că poate se mai întoarce cartea.

Georgeta îşi lăsă privirile spre paharul ei cu Cointreau, dar Felix îşi aminti aproape cu duioşie de obiceiurile de tapaj ale lui Stănică şi îi întinse nişte hîrtii. Acesta le înhăţă şi se repezi spre masa verde.

— Eh, jocurile de azi! pufni Pirgu. Unde sînt partidele de altădată, de la Arnoteni? Stătea mîţa-n coadă! Domnule doctor, dumneata eşti tinerel. Eu am jucat poker cu Paşadia Măgureanu, cînd eram flăcău. Alea erau întîlniri! Pe vremea aia. dar se întrerupse izbit de o nouă durere.

— Ar trebui să staţi culcat, observă Felix.
destul culcat cînd oi muri.

Încercă un salut adînc către un domn blajin şi care se lăsa dus de braţ de o cucoană autoritară. El răspunse moţăind din cap. Trecură.

— Îl văzuşi? rînji Pirgu. Nenea Spirache Necşulescu, deputatul. Pe ăsta de ani de zile îl tratează nevastă-sa de rinichi şi el n-are nici pe dracu. Dar s-a zaharisit ca o cireaşă. Păcat de banii lui, o să-i toace neispăviţii de băieţi, mari tacîmuri amîndoi.

Rămaşi fără Stănică, Georgeta şi Felix vorbiră cu familiaritate despre cunoştinţele comune în timp ce Pirgu mai mult tăcea, pipăindu-şi şalele.

— Tare a mai îmbătrînit şi Pasca-lopol, observă Georgeta. Era să nu-l recunosc.

— Nu l-am mai întîlnit din timpul războiului, zise Felix. Se vede că stă mai mult la moşie.

În scurt timp, Stănică se întoarse, aducînd cu el o doamnă uşor fanată, dar încă foarte şic. Ochii ei de femeie fatală atraseră atenţia lui Felix mai mult decît rochia prea decoltată şi prea scurtă şi chiar Pirgu căută să-şi îndrepte spinarea. Ceva din făptura ei îi amintea de Raşelica Nachmanson.

— Să vă prezint o doamnă faină! bubui din voce Raţiu. O veche prietenă. Wanda Serafim.

Femeia dădu mîna cu toţi aruncînd bărbaţilor priviri cam languroase, apoi se scuză. Îşi lăsase poşeta la altă masă.

— Ia-o şi vino să stai cu noi, trîmbiţă Stănică.

Îndată ce se depărtă, el şopti grăbit ca o mitralieră:

— Phii! Ştiţi cine-i asta? Damă de lux! Cîţi nu s-au omorît pentru ea?! I-a stricat casa unui cunoscut de-al meu, Mircea Aldea. Nevasta ăluia s-a sinucis cînd a aflat. El s-a dus după ea pe la Nisa. Iar cînd l-a plantat, şi-a făcut şi el seama cu cianură! Vreo trei moşii ale ei a tocat, de-ale altora nu mai zic! Tu, Felix, cum eşti singur aici, n-ai decît s-o iei la tine, dar să fii atent, să nu te colezi. Aşa, o noapte-două merge. E încă tînără, bestia.

Georgeta se făcea că n-aude. Felix era încurcat. Numai Pirgu îşi linse buzele.

— Dacă n-aveam rinichii la mine, jucam o bîză cu ea. O puneam cu picioarele pe tavan.

Wanda se întoarse la ei şi se aşeză, se vedea că dinadins, lîngă Felix. Se-ntoarse apoi spre chelner şi comandă şampanie. Stănică aplaudă decizia. Pînă să cureţe chelnerii masa, să aducă frapiera şi cupele, doctorul simţi că piciorul Wandei, fără pantof, doar în ciorapul de plasă, îi ridică manşeta pantalonului şi îl mîngîie insistent pe gambă. Nu ştia ce să facă, dar Stănică, observînd ceva, o luă înainte cu vorba, exploziv.
— Frate, ştiţi cine a murit ieri? Saru-Sineşti, fostul ministru de Justiţie. Apoplexie! Om încă tînăr, domnule!

I se păru că Pirgu, primind vestea, se gîndeşte la sine şi tăcu brusc. Piciorul Wandei îl pipăia încă pe al lui Felix. Se lăsară cîteva clipe de tăcere la masa lor şi în toată sala.

Deodată se auziră, în acea linişte, două voci certîndu-se violent. Nu se înţelegea ce-şi spun. Cea a femeii striga totuşi mai clar:

— Lasă-mă! Lasă-mă!

Mai toţi cei din jur se ridicaseră în picioare. Făcu şi Felix la fel, prilej să scape de atingerea Wandei. Văzu că prietenul şi pacientul său Grigore, zis Grig între ei, şi Mona, iubita lui, se certau şi el îşi încleştase mîna pe braţul ei. Dar Mona se smuci şi ieşi pe uşă ca din puşcă. Grig stătu năuc o vreme. Felix se apropie repede de el.

— Ce s-a întîmplat?

Lumea şoptea în jurul lor, curioasă de scandal. Indecent, gîndi Felix furios.

— Nu i-am spus nimic, făcu Grig dregîndu-şi ţinuta. Am rugat-o doar să nu se mai fîţîie prin spatele meu cînd joc. Ştie că mă enervează.

— Du-te după ea. zise Felix.

— Nu pot. Am fisele pe masă. Cîştigam. Nici n-am plătit consumaţia.

— Du-te, plătesc eu.

— Nu. Lasă că vine ea înapoi. Dacă vrea să facă pe nebuna...

— Şi dacă nu vine?

— Vine. Unde crezi că poate să ajungă? N-are niciun ban la ea, niciun act. Dacă o avea trei fise de la ruletă... Gata. Nu ne mai dăm în spectacol.

Grig se întoarse la masa de joc, iar Felix ezita încă să se aşeze lîngă Wanda. Aceasta se ridicase şi ea, îşi încălţase pantoful şi părea că înţelege cum stă treaba cu doctorul cel prea serios.

— Ce? întrebă ea. L-a părăsit iubita? Sau îi era nevastă?

— Nu-i era nevastă, zise Felix cam iritat.

— Parcă-l ştiu de undeva pe el... zise Wanda pisiceşte.

— Pe Grig? zise Felix. Hm, multă lume îl ştie ori a auzit de el. E Grigore Mihăilescu, bancherul.

— Aşa, se miră Wanda cu ochii lucind. Nu vrei să mă prezinţi?

Peste vreo săptămînă, cînd se întoarse la Bucureşti, Felix află că Grig a recuperat-o pe Mona din-tr-un orăşel nenorocit, unde fusese dată jos din tren pentru că nu avea bilet. Ieşiră împreună la o grădină.

— Bine, măi doctore, îi spuse Grig pe un ton glumeţ. Ce naiba era cu tîrfa pe care mi-ai prezentat-o la Sinaia? Am luat-o în noaptea aia cu mine la Palace şi mi-a şterpelit din portofel tot ce cîştigasem la ruletă.