Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

stolul 2012:
La strega dell’infanzia de al. cistelecan

Dacă poeţi abia ieşiţi din copilărie fug numaidecît înapoi în ea (ori baremi înspre ea), e semn că stau rău de tot cu prezentul şi că cea mai pozitivă relaţie cu el e să-l evite ori să nu şi-l asume. Nu e o obligaţie absolută ca poeţii să-şi înfrunte prezentul (la urma urmei, fac ce vor şi – din ce vor – ce pot), dar printre ultimele valuri refugiul în copilărie, înapoi în poalele mamei, e un fenomen de acută redundanţă. S-a strîns, cu anii, o întreagă tabără de refugiaţi în copilărie (nu totdeauna idilică, la unii mai degrabă de traume) care lucrează pe principiul identificării imaginaţiei cu memoria. Pactul imaginativ e, de fapt, un pact memorialistic, iar motorul poeziei e, anamneza. Depănatul de copilărie (şi de copilăreli) merge pe un mic epos nostalgic, de regulă aranjat în secvenţe şi rulat în jurul unor „personaje“ văzute, conform regulamentului imaginaţiei infantile, cu ceva aură mitică şi în regim de privire candidă şi măritoare. Sunt poveşti inocente a căror morală generală e că totdeauna în copilărie e mai bine; fie că-i cu reverii, fie că-i doar cu nostalgii, poezia aceasta de copilărie, pozitivă ca stări, e, de fapt, o lamentaţie în negativ faţă de prezentul absent. (Fireşte că acolo unde prezentul e tematizat şi asumat, condiţia lui e şi mai lamentoasă, fiind vorba de un denunţ continuu şi de „biografii“ în strictă delabrare).

*

1. Dintre „copiii“ lui 2012 cel mai autentic e Anatol Grosu, a cărui Epistolă din Filipeni (Casa de editură Max Blecher, Bistriţa, 2012 – un titlu ce joacă eficient în aluzie; dar e o aluzie-capcană; ea rămîne, fireşte, goală, simplu noroc la aluzivitate, căzut din numele satului) e redactată într-o scriitură copilăroasă, de o naivitate imediată şi de o candoare aproape vulnerabil de concretă. Promotorii lui îl dau drept mistic (pe copertă), unul „postapocaliptic“ pentru Claudiu Komartin şi unul disimulat „sub superficia unei naraţiuni minimaliste şi autoironice“ pentru Radu Vancu. De „adoraţie cvasi-mistică“ (ce-i drept, doar pentru „nenica“, personajulsuport al poemului) pomeneşte şi Ion Buzera (în Mozaicul, nr. 2/2013), adăugîndu-i un „nedislocabil sentiment tragic al vieţii“. Ba chiar şi Gellu Dorian îi concede (în Convorbiri literare) ceva misticism („dacă vreţi“, zice el; dar de ce să vrem dacă nu este? De regulă, de la poezie pretindem doar ce are). Nu ştiu de unde a reieşit atîta misticism la un poet despre care nu se poate spune nici măcar că ar fi religios, darmite să mai aibă şi ceva febră de transcendent. Ce-i drept, Anatol nu foloseşte un scris emoţionant (şi cu atît mai puţin emoţionat), permeabil la fioare şi fioruri, ci unul care neutralizează emoţiile şi afectele, făcînd figură de grefier impasibil al propriei memorii. Dar şi cînd „narează“ de sacre, se aşează în unghiul de candoare din care copilul confundă sacrul cu miraculosul (şi tocmai aici e carta lui de autenticitate) şi percepe „numinosul“ pe un fond de naivitate antropomorfizantă, de religiozitate inocentă (cum, zic experţii, se profesează în popor): „cu nenica a fost greu/ aveai de măturat ograda de făcut ordine în gînduri/ de crezut într-o poveste/ dumnezeul lui nenica era şi el un nenica/ ce-i interzicea să mănînce vişine din dosul casei/ înainte de a-şi spune rugăciunea/ nenica lui era mai rău/ al meu era mai bun/ nenica lui îi mai interzicea să mănînce carne/ brînză/ îi interzicea să bea vin/ nenica lui tiran în care şi eu trebuia să cred“. Reţeta acestui lirism evocativ şi infantilizant e un amestec de candoare, nostalgie şi detaşare uşor ironică – doar atît cît să ferească poemul de primejdiile emotivităţii cu retorică. Dar secretul de eficienţă al reţetei constă în rafinamentul candorii scripturale, în aerul de compuneri inocente din chiar interiorul vîrstei jucate (sau retrăite). Cu această cerneală de candoare Anatol poate resuscita, pentru concreteţea şi autenticitatea atmosferei, cele mai domestice scene în cel mai pur minimalism (care, bine zice Vancu, e, de fapt, unul subvertit), ca şi cum ar transcrie direct mirarea infantilă: „peştele din iaz ajunge în căldare/ din căldare în castron unde e spintecat curăţat şi feliat/ din castron pe masă unde se aureşte cu făină de porumb/ şi se prăjeşte la foc mic în tigaie/ apoi se aduce pe-o farfurie mare şi se aşază lîngă mămăligă/ şi nimeni să se mire/ de călătoria pe care a făcut-o peştele“. Toate domesticele lui (nici nu prea are altceva) sunt, în realitate, ritualuri ale uimirii ingenue, ale rememorării în direct. Pe ecranul acestei ingenuităţi sunt receptate, în aceeaşi scriitură de candoare, şi evenimentele traumatice sau insinuanţele anxioase, îmblînzite toate de dicţiunea de basm sau poveste (remarcată deja de toată lumea): „înainte de somn mă rugam să nu se ivească/ mîna neagră de sub pat// la nenica acasă era frig şi un aer îmbibat cu miros de lumînări/ cînd bunica se chinuia pe patul de moarte eu fratele mai mic/ şi încă doi verişori stăteam deasupra cîte unei lumînări/ fiecare şi îngînam Doamne miluieşte Doamne miluieşte/ Doamne miluieşte// …// iar cînd s-a stins lumînarea/ ea şi-a dat duhul a fost/ a doua oară cînd moartea s-a strecurat pe-alături“. Oricît de traumatice (şi sunt, cum e, în primul rînd, moartea lui „nenica“), evenimentele nu vin cu teroare, ci survin pe un fond de candoare ce le domesticeşte şi le deviază într-o afectivitate sublimată. Aşa cum în versurile „realiste“ survine, neprogramată şi neaşteptată, o imagine ce converteşte schiţa de cotidian infantil într-o schiţă de candoare pură, şi evenimentele de traumă survin la capătul unei poveşti de miracole inocente. Ţinută în ascuns (sau într-o permanentă rezervă), imaginaţia aruncă doar cîte-un flash peste secvenţa narată, dar e destul pentru a-i da aripi spre un lirism al afecţiunii rănite. Nici peripeţiile traumatice nu fac retorică; şi ele survin, discret, aproape clandestin şi diafan, pe o partitură de inocenţe, traducîndule, însă, în insinuanţe dramatice. Arta lui Anatol constă în scrierea cu acest subtext sugerat – ori abia punctat, în vreme ce deasupra lui e proiectată o Arcadie de nostalgii infantile. „Localizarea“ acestei Arcadii nu face exces de semne particulare, dar sunt destule spre a da limite concrete şi spaţiului şi timpului (inclusiv un mic glosar de moldovenisme, parole ale nostalgiei mai degrabă decît culori locale). În orice caz, haraciul cuvenit realismului biografist e achitat; dar numai spre a putea desfăşura în voie o scriitură copilăroasă, de candoare autentică (nu autenticistă). O candoare care ţine, de regulă, un volum. De nu cumva Anatol nu e un copil definitiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara