Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
La Tropice de Daniel Cristea-Enache

Mihai Zamfir,
Tropice surîzătoare. Jurnal indirect, IV,
Editura Spandugino, Bucureşti, 2014, 352 pag.

Sînt destule riscuri în practicarea unei formule aparent fără complicaţii precum cea a însemnărilor de călătorie. Frecvent, observatorul descrie prea mult, inventariind cvasiexhaustiv tot ce întîlneşte-n cale, în incapacitate de a ierarhiza noutatea ori, dimpotrivă, favorizînd „cultural” vestigiile şi capodoperele. În sensul celălalt, călătorul se centralizează şi se focalizează neplictisindu-se vreodată de el însuşi şi făcînd un pretext din lumea în care a ajuns.

Timpul călătoriei fiind fatalmente limitat, dacă nu comprimat, este destul de dificil să aprofundezi ceea ce vezi şi să oferi cititorului mai mult decît nişte impresii personale ce pot fi deopotrivă confirmate ori infirmate de realitatea traversată. E nevoie nu numai de atenţie la detaliile ce se pot dovedi relevante şi la ocurenţele identificate ca recurenţe, ci şi de un interval temporal suficient de consistent pentru ca privirea călătorului să nu alunece pe suprafeţe, ci să surprindă ceva din specificul unei ţări, din notele distinctive ale unui popor.

Acesta din urmă pare să fi fost pariul lui Mihai Zamfir din Tropice surîzătoare, carte „serială”, compusă pe parcursul a nu mai puţin de cinci ani din nişte încîntătoare, sui-generis „corespondenţe” publicate în România literară la rubrica purtînd titlul viitoarei cărţi. Le citisem, fireşte, în anii respectivi (noiembrie 2007-noiembrie 2012), dar logica de întreg a volumului le pune şi mai bine în valoare. Ca Ambasador al României în Brazilia, autorul şi-a luat, pe lîngă sarcinile diplomatice de reprezentare, această obligaţie cumva subînţeleasă de prezentare a unui spaţiu despre care puţini români ştiu mai mult decît expune obişnuita ofertă turistică. Cinci ani reprezintă un interval suficient pentru ca un scriitor şi un analist de fineţea lui Mihai Zamfir să fi transformat prezentarea într-o radiografie şi să fi acoperit cît mai multe din laturile şi faţetele „brazilianismului”. Sînt chestiuni care, iniţial, îl surprind pe observatorul cu pană de scriitor şi asupra cărora el va reveni, din unghiuri şi cu accente noi; după cum sînt fenomene atît de „largi” încît pretenţia de a le cuprinde ar fi o dovadă de neseriozitate şi amatorism. Mihai Zamfir notează ca pe un paradox această pretenţie a unor călători de a sintetiza ori epuiza Brazilia după o experienţă de „cunoaştere” de cîteva săptămîni. O ţară cu 7 500 kilometri de coastă, cu aproape 200 milioane de locuitori, uriaşul de la Tropice, de dimensiuni continentale, al cărui interior a rămas ascuns şi necunoscut legiunilor sezoniere de turişti atraşi de Carnavalul de la Rio, în fine, o ţară „barocă” construită pe o mentalitate „arhaic-provincială” şi cu un metisaj nemaiîntîlnit, chiar şi în epoca globalizării – acest referent ameţitor nu poate lua o imagine anume şi statică. Imaginile trebuie întretăiate şi suprapuse, ori învîrtite în succesiune ca într-un carusel, astfel încît ciudăţenia Braziliei să poată fi explicată, laolaltă cu bucuria brazilienilor de a trăi, pur şi simplu.

Ciudat e un cuvînt care tot apare în cartea lui Mihai Zamfir, et pour cause. Europeanul cultivat, ba chiar rafinat precum Mihai Zamfir, nu-şi poate reţine perplexitatea în faţa unor realităţi geografice şi climaterice, temperamentale şi comportamentale, sociale şi politice, istorice şi antropologice care par construite (şi „locuite”) după alte categorii. E un continuu efort de translare a Braziliei în limba categoriilor noastre şi, totodată, de traducere a ciudăţeniei de la Tropice pentru uzul propriu, al Ambasadorului observator.

Altfel spus, autorul nu adoptă postura ştiutorului înşirînd, magisterial, ignoranţilor adevăruri despre Brazilia, ci e cot la cot cu cititorul, ca un învăţăcel uimit (uneori, uluit) de ceea ce descoperă. Efectul de autenticitate va fi remarcabil; pe lîngă prospeţimea notaţiilor o avem pe aceea a descoperirii unui nou excitant. Dacă imaginea-cadru a „brazilianismului” e „imaginea unei ţări de vis, în care dorinţele ţi se îndeplinesc instantaneu”, observaţia şi analiza autorului merg în direcţia contrară, a confruntării spaţiului edenic cu realitatea cotidiană şi a imaginarului feeric cu istoria lăsată în urmă. Tropicele sînt într-adevăr „surîzătoare”, şi nu „triste”, ca la Claude Lévi-Strauss, însă Mihai Zamfir vrea – şi reuşeşte – să decodeze specificul exotic al Braziliei nu prin considerarea lui în afara istoriei moderne, ci tocmai prin permanenta raportare la ea.

E motivul pentru care datele istorice sînt mai importante chiar decît cele strict-geografice. „Exoticul” brazilian este de fapt compusul unei istorii întinse pe cîteva secole şi în care apetitul colonizator şi civilizator al portughezilor şi-a găsit o replică pe măsură într-un fabulos natural îmblînzindu-şi, apoi supunîndu-şi cuceritorul. În istoria Braziliei s-au petrecut lucruri inconceptibile în alte spaţii, o sumă a lor fiind oferită de domnia lui Pedro II, urmărită şi analizată într-un text cu titlul capodoperei lui Bertolucci, Ultimul împărat. După o domnie de 58 de ani, ultimul împărat al Braziliei a abdicat cu sentimentul datoriei împlinite şi spre regretul „întregului popor”: formulă demagogică şi calpă în cazul totalitarismelor din secolul 20, dar adevărată în relaţia dintre Imperiul Brazilian şi suveranul său, Dom Pedro. Similitudinile cu parcursul civilizaţional al domniei lui Carol I (Mihai Zamfir face frecvent paralele între cele două ţări neolatine aflate la 13.000 kilometri distanţă) sînt frapante: „În primele două decenii de domnie propriu-zisă, Pedro II a comandat construirea de drumuri şi căi ferate, a pus bazele unei industrii naţionale şi ale unui sistem bancar propriu, a liberalizat comerţul cu toate ţările lumii, a făcut din aşezările portuare braziliene – aflate pînă atunci în stadiul unor cheiuri unde vasele veneau şi plecau – oraşe adevărate, aşa cum erau ele în Europa.” (p. 87).

Diferenţele sînt şi ele considerabile, atît pe latura militară, cît şi pe cea socială. Sub Pedro II, Imperiul Brazilian va fi unul care va împiedica mişcarea revoluţionar-centrifugală, blocînd fragmentarea şi disoluţia, în contextul în care „în toată America Latină începeau frămîntări anti-europene, soldate cu sute de mii de morţi, războaie endemice şi lovituri de stat în serie” (p. 84). Convingerile monarhiste şi anticomuniste ale lui Mihai Zamfir nu aveau cum să nu-l profileze pe monarhul de la Tropice ca pe unul luminat, capabil de a menţine frontierele propriului imperiu: „domnia lui Pedro II a înregistrat numeroase aventuri insurecţionale în diverse puncte ale vastului teritoriu brazilian; armata imperială a reuşit, de fiecare dată, să le anihileze. Mulţi exaltaţi şi iluminaţi locali au făcut atunci vîlvă, pentru scurt timp, în jurul numelui lor, cu intenţia evidentă de a crea noi state, opuse puterii centrale.” (p. 85). Însă profilul atipic al suveranului unui imperiu el însuşi „ciudat” (Imperiul Brazilian s-a făcut astfel peste noapte, prin despărţirea coloniei de Portugalia şi proclamarea ei ca Imperiu) îşi întregeşte stranietatea prin lupta lui Pedro II, Împăratul, împotriva corpului politic al epocii sale, pentru abolirea sclaviei. Pedro II s-a dovedit un politician mai abil decît politicienii brazilieni proprietari de sclavi, urmărindu-şi idealul intern-emancipator prin schimbarea treptată şi atent proiectată a legilor: „Prin măsuri parţiale, însă hotărîtoare ca efect, a interzis mai întîi comerţul cu sclavi din Africa, a introdus măsuri de protejare a sclavilor brazilieni, a promulgat legea prin care fiii născuţi în Brazilia ai sclavilor deveneau liberi începînd cu vîrsta de opt ani, i-a eliberat apoi pe sclavii de peste şaizeci de ani etc. Pînă la urmă, totul a culminat cu Lex Aurea, legea de aur, care interzicea total şi definitiv sclavia. Privit din Europa, procesul a putut apărea lung şi şovăielnic; privit însă din Brazilia, adică dintr-o ţară a cărei economie se baza atunci în proporţie de trei sferturi pe munca sclavilor, lenta revoluţie realizată de sus în jos de Împărat a însemnat mutarea Braziliei în altă mentalitate şi în altă lume.” (p. 88).

Chiar şi în rama acestei modernizări făcute, ca şi în ţara neolatină din Est, de sus în jos, dinspre elita conducătoare spre masele ce păreau osîndite pe vecie la propria condiţie, Brazilia nu se mută cu totul în altă lume. Ea nici nu se europenizează, nici nu se americanizează (deşi Constituţia braziliană o urmează îndeaproape pe cea americană), păstrîndu-şi un specific pe cît de uşor de identificat, pe atît de greu de explicat. Amestecurile, amalgamările, metisajul au imprimat o diversitate uimitoare şi o toleranţă direct proporţională, schema conflictului rasial fiind inaplicabilă într-o societate în care nu există „puritate” a sîngelui. Dar există o inocenţă a brazilianului, în care cultura nu a devenit încă natură, şi care-l face, de pildă, să aplaude entuziast la concerte pe chiar parcursul lor sau să cumpere în neştire cărţi de spiritism, într-o credinţă cu forme „exuberante”. Religia însăşi, oficial catolică, e un compozit de rituri „locale, amerindiene, africane, inventate cîteodată ad hoc”, brazilienii amestecînd „alegru şi comic” diferitele tipuri de practică rituală. Din proprie experienţă, pot spune că religia lor este suficient de elastică: abia jefuit pe faimoasa Copacabana, un tovarăş al jefuitorilor m-a consolat cu exemplul lui Christ, care „e sus şi vede”. De ce să aruncăm, atunci, cu nisip în păcătoşi? Întăresc observaţia pătrunzătoare a lui Mihai Zamfir: psiho-moral, brazilianul tipic este un copil neîncercat încă de experienţele şi traumele adolescenţei.

Scrise cu o evidentă curiozitate intelectuală şi cu plăcerea descoperirilor succesive, paginile din Tropice surîzătoare compun o carte superbă, după ce au „ţinut”, jumătate de deceniu, o rubrică săptămînală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara