Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
La vita e bella de Marius Chivu


Total necunoscut până acum o lună de zile, Cătălin Dorian Florescu pare deja un personaj familiar în spaţiul literar românesc. Interviuri, lansări de carte, recenzii la romanul său abia tradus s-au succedat relativ repede. Timişorean de origine, C.D. Florescu a emigrat împreună cu părinţii săi în Elveţia în 1982, e licenţiat în psihoterapie la Zürich şi, în câţiva ani, mai exact din 2001 încoace de când a debutat cu acest roman, a primit numeroase premii literare care i-au adus o oarecare notorietate. În prezent, reuşeşte să trăiască numai din scris.

S-a tot spus că încă nu avem o literatură inspirată de viaţa în comunism. Cele câteva cărţi apărute la noi şi, nota bene!, toate scrise de tineri şi la mai multe mâini - În căutarea comunismului pierdut, O lume dispărută, Explorări în comunismul românesc şi Cartea roz a comunismului - s-au situat la limită, undeva între eseu, reportaj şi proză, stârnind şi mai mult pofta de a citi o literatură a vieţii cotidiene în comunism nedramatizată şi nepolitizată, în latura ei amuzantă, familiară, îmblânzită, dacă vreţi, a grotescului. Căci, pe termen lung, printr-un efect pervers, absurdul existenţei sub dictatură se (şi) umanizează dincolo de gravitatea imanentă, fără a pierde aderenţa la adevărul ideologic. Tinerii sunt privilegiaţi în postura de scriitori ai unei astfel de literaturi. Filtrând totul prin candoarea gândirii şi a percepţiei fragede, incapabili sau nepreocupaţi să judece existenţa altfel decât la nivelul concret, perspectiva tinerilor, deopotrivă scriitori şi personaje, se arată, în contradicţie cu încordarea ideologică a "bătrânilor", de o neaşteptată prospeţime. Altfel spus, avem cărţi scrise chiar în comunism despre drama ţăranului, a navetistului, a intelectualului sau a politicianului, dar nu şi a copilului. Cum arăta copilăria în comunism? După un foarte amuzant roman cu adolescenţi scris de Thomas Brussig, un german din fosta RDG, Aleea Soarelui, cartea lui C.D. Florescu, Vremea minunilor, tot o traducere din germană, dar a unui scriitor de origine română, este măcar o jumătate de pas înainte.

Povestea spusă de acest roman autobiografic este, în ciuda caracterului ei special, foarte simplă. O familie de intelectuali din Timişoara anilor '70, au un băiat în vârstă de nouă ani, care suferă de o atrofiere a muşchilor şi este nevoit să poarte pantofi ortopedici. Tatăl va reuşi să plece cu băiatul în Italia şi de acolo în SUA pentru o eventuală operaţie de corecţie. Planul era ca odată ajunşi în America să ceară azil politic şi mama să poată fi chemată şi ea. Nevoit să muncească în condiţii mizere la un restaurant sau ca recuperator cu bâta de baseball a chiriilor neplătite de negrii din Brooklyn, tatăl este dezamăgit de "visul american" şi decide să se întoarcă acasă, imediat după operaţia băiatului, spre stupoarea familiei şi a cunoscuţilor care-l bănuiesc a fi securist. Tentativa fugii din România va fi reluată câţiva ani mai trâziu, de data aceasta în trei şi cu destinaţia Elveţia. Romanul se deschide cu intrarea în vamă şi se încheie cu trecerea frontierei.

Naraţiune la persoana întâi, povestea păstrează intactă culoarea copilăriei, toate aceste întâmplări, în fond, foarte serioase fiind pigmentate cu naivităţile, temerile, curiozităţile, pasiunile şi impulsurile erotice ale vârstei. De aceea, povestea nu devine nici un moment patetică, are mult umor şi poezie impresionând prin candoare. Copilăria lui Alin este, fără îndoială, un roman, dar el o spune ca pe o anecdotă, basm sau poezie, o serie de întâmplări curioase, contradictorii, cu sau fără înţeles imediat, pline de nuanţe învelite în aerul dulce al nostalgiei: "Doar adulţii văd în alb şi negru. Noi, copiii, niciodată." Salinger, Saroyan sau Brussig, pe care probabil C.D. Florescu l-a citit, pot fi menţionaţi. Deloc naiv în ceea ce priveşte propria existenţă, căci părinţii îl tratează aproape ca pe un om mare, copilul ia viaţa ŕ la légčre şi se bucură de ea. Rolul tatălui este fundamental şi în acest personaj văd marea reuşită a romanului lui C.D. Florescu. Datorită lui am făcut trimiterea din titlu la personajul jucat de Roberto Benigni, tatăl care îşi protejează copilul de ororile istoriei, salvându-l, practic, prin oferirea unei vieţi normale cu preţul minciunii. Alin este puţin mai mare şi înţelege ce se întâmplă. Comunismul este, cum spuneam mai sus, o oroare pe termen lung cu care, mai degrabă, încerci să te obişnuieşti decât să o ignori.

Cum bine spune şi Mircea Mihăieş în Prefaţă, romanul este "simultan, un elogiu adus tatălui, dar şi lumii părăsite de autor în plină adolescenţă." Tatăl, Marius Teodorescu, este eroul puternic şi inteligent, iar copilul martorul înţelept care consemnează cu inocenţă totul. Formularea poate părea paradoxală, este însă vorba despre capacitatea copiilor de a comprima situaţii complexe şi contradictorii în formule laconice extrem de juste: "La noi nu era posibil să cheltuieşti bani aşa, pur şi simplu. Pentru asta îţi trebuiau relaţii", "La noi acasă nu era nevoie de reclamă ca să-i convingi pe oameni să mănânce ceva", "Muierile sunt acele fiinţe care-i înăbuşă pe bărbaţii tineri cu sânii lor", "America e când bărbaţi în maiouri conduc maşini galbene şi numără bani verzi de hârtie", "Pe măsură ce trecea timpul, extratereştrii mi se păreau tot mai puţin importanţi, în schimb mă interesau tot mai mult sânii". Cu origine umilă, realizat în viaţă prin puterile proprii, tatăl se va folosi de toate relaţiile pentru a obţine sprijinul organizaţiilor umanitare şi viza pentru America, va munci şi va face orice pentru bani o dată ajuns în New York (va fura inclusiv), se va umili şi toate acestea în numele vieţii şi al sănătăţii fiului său. Pentru copil el este un erou şi temerile şi slăbiciunile tatălui nu fac decât să-l umanizeze. Este autoritar dar afectuos, are slăbiciuni dar şi curajul omului disperat, în fine, este frumos şi elegant, iar copilul este înnebunit după el: "Superman avea chipul tatei". (De altfel, romanul îi este dedicat "minunatului tată".) Cei doi formează o echipă pentru care comunismul, capitalismul şi lumea lor nebună baricadată în spatele graniţelor nu sunt decât o călătorie cu ceva peripeţii. "Vremea minunilor" exact despre acest lucru vorbeşte. A spus-o şi autorul într-un interviu publicat în "Suplimentul de cultură": "Pe mine mă interesează mai mult existenţialismul decât religia. Eu cred că minunile sunt făurite de oameni, prin deciziile lor. Pe care le iau sau nu le iau."

Pe lângă personajul patern, alte două atribute mai are romanul lui C.D. Florescu. Unul dintre acestea l-am anticipat deja: tonul nepatetic şi nemoralizator al rememorării, deşi tentaţia putea fi maximă dat fiind natura subiectului, celălalt fiind talentul deosebit de a reconstitui firesc viaţa în comunism, de acasă şi de la şcoală, din detalii şi amănunte, unele arbitrarii dar semnificative. Sunt surprinse sărăcia, prostia, frica şi grotescul, dar naratorul-copil are neutralitatea martorului, este implicat dar nu se implică şi nu judecă poate tocmai pentru că nu poate înţelege până la capăt. Aşa cum şi impulsurile erotice şi tatonările sexuale adolescentine sunt surprinse cu farmecul misterului şi duioşia candidului, fără frusteţea brutală, dar cu tensiune, cu foarte mult umor şi poezie.

Esenţial pentru perspectiva senină a copilului este faptul că, pasionat de filme, viaţa este supusă permanent testului ficţiunii care relativizează de fiecare dată totul. Minciuna de la Benigni are aici un corespondent livresc în filmele americane şi italiene. Maturitatea copilului vine tocmai din această aparentă distorsionare prin permanenta raportare la film. Căci ficţiunea are atributele normalităţii, iar viaţa e frumoasă dacă ai o lentilă colorată. Vrăjitoarea Samantha din cunoscutul serial american îl fascinează tocmai pentru puterea de a modifica realitatea, o realitate căreia nu-i poţi schimba canalul şi ale cărei scene "nu se pot filma din nou şi regizorii sunt alţii". Ajuns în lumea liberă, copilul va avea însă un reper solid, va fi dintr-o bucată ca John Wayne şi se va purta cu femeile precum Bogart, Newman, Brando, Mastroiani sau Belmondo, şi nu ca pateticii şi violenţii vecini beţivi din bloc, alienaţi de viaţa promiscuă de sub dictatură.

Romanul lui C.D. Florescu este, în ciuda unei exprimări uneori uşor artificiale, (aşa este povestea tatălui, din păcate) unul dintre cele mai frumoase, mai amuzante şi mai emoţionante cărţi apărute în colecţia Poliromului. O carte simplă şi complicată în acelaşi timp, nostalgică şi uşoară, dar tensionantă prin senzaţionalul multor întâmplări, o minunată carte despre copilărie, dar şi un roman politic indirect cu care te delectezi în metrou şi la care reflectezi acasă (sau invers). O carte care, din păcate pentru literatura română contemporană, are un singur şi nedrept dar fatal cusur: rămâne, totuşi, o traducere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara