Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Lada cu vechituri a lui Pintilie de Cristian Teodorescu


Omul devine liber atunci cînd se hotărăşte să fie liber!” scrie Lucian Pintilie în bricabracul său de la Humanitas. O frază simplă, care poate trece neobservată în cartea asta cu de toate. De cînd am fost la lansarea de la Kreţulescu pînă în momentul în care scriu aceste impresii am tot stat de vorbă, în pauzele de lectură, cu unul şi cu altul despre ceea ce aş numi lada cu vechituri a lui Pintilie. Pagini de jurnal, cronici de spectacole, scrisori deschise, interviuri, fragmente din caiete de regizor, memorialistică şi altele, într-o carte pe care o poţi citi în nenumărate chipuri. Nu poţi anticipa ce îţi aduce pagina următoare. Pintilie scoate din această ladă, căreia probabil că nu i-a dat de fund cu acestă carte, tot soiul de hîrtii şi de poze care ar trebui să fie prăfuite – multe au peste 30 de ani – şi în orice caz să aibă aerul fragil venerabil al exponatelor de muzeu. Nici gînd. În loc să adopte o strategie de memorialist care se uită prin tunelul timpului şi îi face favoarea cititorului să pătrundă într-un trecut îndepărtat al cărui stăpîn e memorialistul însuşi, Pintilie aduce totul într-un prezent lăuntric cu care se ceartă, în care totul se întîmplă acum, o febrilă operaţiune de montaj a unui film-carte la care, fără să aibă habar probabil, scriitorul-regizor a început să lucreze cu 30 de ani în urmă.

Lada cu vechituri pe care o are fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, chiar şi cei care vor să uite trecutul, nu e doar un sertar sau un pod sau un cufăr în care depozităm tot ceea ce nu ne mai foloseşte în viaţa de zi cu zi. Fie că vrem, fie că nu, sîntem, de fapt, nişte lăzi cu vechituri în care tot adăugăm pînă în ziua în care altcineva le pune capacul.

Probabil că relaţia extraordinar de vie pe care o are cu trecutul acest om mai curînd anxios decît senin cum încearcă şi reuşeşte să pară i se trage de la legătura lui specială cu ceea ce ar putea fi. Prezentul lui Pintilie e o punte incomodă între ceea ce a făcut şi ceea ce vrea să facă. de unde, poate, şi privirea nostalgic jucăuşă cu care evaluează tot ce e în jurul lui. Cînd vorbeşte cu tine, chiar dacă e vorba de cîteva sute de oameni, cum a fost la Kreţulescu, în ziua cînd şi-a lansat cartea, nu ţi se adresează acum. Pentru el totul e acum. Clipa ca atare nu contează. Din acest motiv, cred, Pintilie urăşte improvizaţia. Totul trebuie să fie scris, premeditat, nu lăsat la voia întîmplării.

Pentru Pintilie prezentul e inform şi dătător de coşmaruri. Ca şi pentru Caragiale sau pentru Cehov sau mai ales pentru Gogol. Dar tocmai din cauza repulsiei sale faţă de prezentul care te poate împiedica să fii ceea ce îţi propui artistic, Pintilie aduce totul la prezent. Un fel de a spune că prezentul nu există.

Poate că în ceea ce îl priveşte, Lucian Pintilie are coşmarul prezentului din cauză că a fost lovit îngrozitor în cîteva prezenturi care i-au răsucit destinul. Reconstituirea, un film care n-a mai putut rula în cinematografele autohtone, pe tăcute. Revizorul, montarea de la Bulandra care a fost interzisă după trei spectacole şi, în sfîrşit, în România, De ce trag clopotele, Mitică? film interzis înainte de întîlnirea cu publicul.

Dar poate că prezentul care l-a vindecat în totalitate de prezent pe Lucian Pintilie a fost cel în care a dat cu tifla Securităţii, cu tatăl deţinut politic proaspăt eliberat şi cu o carieră artistică de care s-ar fi putut alege praful, dacă – în loc să-l lase în pace, Securitatea ar fi decis că Pintilie e un element duşmănos.

Cred că Pintilie a devenit un om liber cînd a spus pas Securităţii – explicînd că el e un mare regizor, şi atunci nu era decît un student la regie – pentru a deveni cel care urma să fie.