Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Frânturi lusitane:
Lagoa Henriques de Virgil Mihaiu

Dintre multele statui ce înfrumuseţează capitala Portugaliei, una se bucură de maximă frecventare. Îl înfăţişează pe literatorul-prin-excelenţă Fernando Pessoa în mărime naturală, aşezat picior peste picior, lângă o masă de pe esplanada cafenelei A Brasileira. Născut la câţiva paşi de acest punct nodal al Lisabonei intelectuale (inaugurat în 1905), Pessoa avea să devină unul dintre principalii frecventatori ai stabilimentului - un fel de cartier general al avangardei literar-artistice portugheze - împreună cu Almada Negreiros, Jorge Barradas, Jose Pacheco & co. La aceeaşi masă există încă un scaun, unde oricine se poate aşeza pentru o fotografie în compania marelui scriitor. Idee atât de agreată de către autohtoni şi turişti, încât filosoful Eduardo Lourenço a emis teza că acesta a devenit, în fapt, adevăratul loc de pelerinaj al Portugaliei contemporane. Deşi inaugurată abia în 1988, statuia pare a se afla acolo din timpuri demult apuse, realizând o joncţiune subliminală între existenţa atât de tulbure a poetului şi actualitatea noastră nu mai puţin incertă. Probabil datorită acestei senzaţii de asumată perenitate, nu mi-aş fi imaginat că l-aş putea cunoaşte vreodată pe autorul capodoperei sculpturale. Şi totuşi, Providenţa m-a ajutat.

Conştient că grupul Trigon din Chişinău creează (începând din 1993) cea mai semnificativă sinteză dintre sensibilitatea muzicală românească şi virtuţile cosmopolite ale jazzului, l-am adus într-un turneu prin Portugalia în februarie 2007. După memorabilul concert susţinut la sediul ICR Lisabona, pe când entuziasmul publicului mai dădea în clocot, un distins domn trecut de 80 de ani mi-a comunicat dorinţa lui de a-i cunoaşte personal pe cei patru extraordinari muzicieni, români-basarabeni şi universali: Anatol Ştefăneţ, Dorel Burlacu, Valeriu Bogheanu şi Gari Tverdohleb. L-am condus în culise, unde - vorbindu-le în franceză - i-a felicitat pentru ceea ce domnia sa aprecia drept "cel mai bun concert de jazz văzut la Lisabona în ultimii ani" (deşi oferta de aici în domeniu e compatibilă cu aceea din restul Occidentului). Cu surprindere aveam să aflu că elogiatorul era nimeni altul decât Lagoa Henriques, autorul faimoasei statui descrise mai sus. Graţie acelei faste întâlniri, aveam să fiu invitat ulterior la o serată multiculturală, cu zeci de participanţi din toate domeniile vieţii artistice, ţinută în atelierul sculptorului. Generosul spaţiu îi fusese oferit de către primărie (după ce precedentul căzuse pradă unui incendiu în anii 1970) şi era situat lângă emblematicul Turn din Belém. Într-o fereastră, de mărimea unei vitrine, trona macheta în ghips a statuii lui Pessoa. Mi s-a oferit şansa de a mă alătura celor ce rosteau mostre din propriile versuri. Acolo l-am întâlnit pe Ernesto Melo e Castro, cu ale cărui "poeme concretiste" îmi ilustrasem eseul Experienţe novatoare în lirica portugheză, publicat de Echinox-ul clujean în 1977.

Ambianţa reuniunii demonstra că Lagoa Henriques cultiva o deschidere de tip renascentist faţă de toate artele. Iată una dintre frazele sale de căpătâi: "Marea problemă a timpului nostru este de a concilia tehnica cu etica, estetica şi poetica." Plastician, dar şi poet, profesor, cugetător, emana o mare încredere în forţa culturii. Era evident că-i plăcea să fie anturat de oameni care îi împărtăşeau credinţa. Presupun că tocmai această conştiinţă a relaţionării pe un plan superior dintre spiritele creative, indiferent de locul de pro­venienţă şi de arta în care s-ar manifesta, îl determinase să-şi declare admiraţia faţă de muzicienii noştri. O făcuse cu generozitate, spontan, deschis şi solidar. Exact la doi ani după ce-i onorase pe "trigoni" cu felicitările sale, marele artist (născut în 1923 la Lisabona) murea, în ultima decadă a lunii februarie 2009. Pentru mine, Lagoa Henriques va trăi nu doar prin opera sa - care include şi mormântul lui Pessoa, din Mănăstirea Jeronimilor la Belém -, ci şi datorită înţelepciunii de a crea acel moment sideral de recunoaştere pentru jazzul de expresie românească.