Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Lapsuslipsus de Rodica Zafiu


Tiparul unei greşeli este adesea transformat de vorbitori într-o glumă, într-un clişeu ironic. Sistematic, acest fenomen apare în cazul unui tip de pleonasm (pe care l-am discutat altă dată), în care termeni culţi sunt asociaţi cu sinonimele lor populare: bref pe scurt, antică şi de demult, eroare de greşeală etc. Un alt exemplu de utilizare parodică este oferit de cuvântul lapsus, latinism internaţional pe care vorbitorii l-au apropiat, în glumă, de un termen vechi, din fondul de bază, lipsă (din punct de vedere etimologic, un derivat regresiv de la un verb împrumutat din limba greacă). A apărut astfel forma lipsus, care poate ilustra perfect fenomenul etimologiei populare: un cuvânt mai nou şi mai puţin cunoscut vorbitorilor este apropiat de aceştia de un cuvânt vechi, familiar, de la care îl cred derivat. Rezultatul procesului este de obicei o modificare de formă, uneori şi o alunecare semantică. Etimologiile populare sunt, formal, asemănătoare sau chiar identice cu jocurile de cuvinte, cu calambururile bazate pe omonimie sau paronimie. Le diferenţiază intenţia: pura etimologie populară e inconştientă şi spontană, în vreme ce calamburul e produs cu scop ludic şi cu clara percepţie a diferenţei dintre cuvintele pe care le suprapune. E greu de spus dacă lipsus a fost o greşeală autentică, preluată apoi de vorbitori care doar ironizau incultura altora - sau a fost de la început o glumă, parodiind tiparul etimologiei populare. Forma a fost atestată de profesorul Theodor Hristea, cel care a descris la noi cu cea mai mare rigoare şi cu mare bogăţie de exemple fenomenul etimologiei populare. În cartea sa Probleme de etimologie, din 1968, lipsus e citat (p. 213) ca exemplu (comunicat de Cornel Regman) pentru situaţia în care între elementul indus şi cel inductor există atât o apropiere formală, cât şi una semantică.

Potenţialul comic al formei lipsus stă în depăşirea bruscă a distanţei (etimologice şi de registru) dintre lapsus şi lipsă şi în crearea unui hibrid, a unui pseudolatinism cu sens transparent. Din sensul general al lui lapsus ("alunecare, scăpare") şi din clasicele tipuri (lapsus linguae, lapsus calami, lapsus memoriae), lipsus selectează, prin relaţia cu lipsă, doar sensul "incapacitate momentană a cuiva de a-şi aduce aminte de un lucru ştiut" (DEX), nu şi pe acela de "eroare, inadvertenţă comisă din neatenţie de o persoană care vorbeşte sau scrie ceva" (DEX). De fapt, lipsus preia chiar semnificaţia curentă a lui lapsus în româna vorbită (cultă), în care cuvântul se foloseşte mai rar pentru a descrie o confuzie, o înlocuire bazată pe neatenţie sau o scăpare momentană a memoriei şi mult mai des pentru a desemna un gol de memorie: "Chiar căutam de ceva timp un program ca acesta pentru că îmi expirase licenţa de la cel pe care îl aveam înainte, nu mai ştiu cum se numeşte, am un lapsus" (forum.softpedia.com); "era un alt suc, care cred ca era românesc, tot aşa la sticlă... păcat că am un lapsus acum şi nu-mi aduc aminte numele..." (unica.ro/forum). Specializându-se cu acest sens, lapsus chiar s-a apropiat de lipsă (sau, invers, apropierea de lipsă a determinat - prin ceea ce Theodor Hristea numea "etimologie populară latentă" - selectarea acestui sens). În publicistica lui Eminescu, termenul lapsus apărea destul de des, dar numai pentru a desemna greşeli, confuzii accidentale: "urmează evident că numai versiunea a doua e cea adevărată şi că cea dentâi e în cazul cel mai rău un lapsus calami - o greşală de condei" (Opere, IX, p. 417, text din 1877); "acestuia i s-a întâmplat un lapsus, adică a alunecat a adresa răspunsul său poetului Vasile Alecsandri, pe când autorul scrisoarei către principele Gorciacoff e fratele poetului, Ioan Alecsandri" (Opere, X, p. 56, 1878); "Eroarea cu Carthago a fost un lapsus calami, adică l-a luat pe autorul Scrisorilor condeiul pe dinainte" (Opere, XI, p. 404, 1880). În DA (Dicţionarul limbii române, tomul II, partea a doua, fascicula II, 1940), sensul "lipsă, lacună" al cuvântului lapsus era considerat impropriu, ca şi sensul "interval de timp" (dispărut între timp din uz, bazat pe o altă confuzie).

În orice caz, forma lipsus apare în contextul unei semnalări a golului de memorie - "nu e amnezie, e lipsus!" (misiuneacasa.ro) -, în special în formula am un lipsus: "revin cu numele că acu am un lipsus..." (aiurea.eu); "chiar, cum se cheamă limbariţa exprimată în scris? că am un lipsus..." (andreicrivat.ro). De foarte multe ori, folosirea conştient ironică şi glumeaţă e semnalată de punerea între ghilimele a formei - "scuze, dar am un Ťlipsusť momentan" (ro.netlog.com); "am un Ťlipsusť! Cum se numeşte peştera aceea din Dobrogea care este unicat în lume?" (yuppy.ro) - sau de alăturarea, prudentă, a formei corecte: "fraţilor, mă disperă, cum se numeşte melodia de pe fundalul emisiunii de dimineaţa? Am un mare lapsus... sau lipsus... Vă mulţumesc anticipat" (radioguerrilla.ro/forum); "nu mă întrebaţi celălalt nume că am un lapsus (a se citi lipsus!)" (blogcatalog.com); "ghinionul meu că mi-am uitat parola. Am avut un lipsus-lapsus sau ceva de genul acesta" (prieteni.ro).

Frecvenţa în uzul actual face ca forma ironică lipsus să apară chiar în titluri jurnalistice, ba chiar (opţiune discutabilă, riscantă) fără marcarea în vreun fel a anomaliei: "Lipsus la Garda Financiară Bacău" (cu subtitlul: "Soţul a uitat de banii pe care soţia îi câştiga de la firmele controlate de el", Cotidianul, 31.03.2006).