Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Laudă paraziţilor de Sorin Lavric

Freeman Dyson, Originile vieţii, traducere din engleză şi note de Eugen A. Preoteasa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, 140 pag.

Să te apleci asupra unei teme atît de spinoase ca originea vieţii înseamnă să înduri frustrare după frustrare, pentru ca în final să recunoşti că ai nimerit într-o aporie căreia nu-i poţi da o dezlegare tranşantă.

Cauza stă în neputinţa de a reface în laborator acele împrejurări primordiale cînd, dintr-o nebuloasă de obscure însuşiri chimice, a izbucnit bizarul fenomen căruia îi spunem, în mod convenţional, viaţă. E la mijloc o dificultate de principiu: nu putem reconstitui condiţia iniţială din care s-a iscat enigma la capătul căreia am apărut noi înşine. Situaţia e emblematică pentru orice disciplină care are proasta inspiraţie de a scruta „prourul”, adică începutul propriului obiect de studiu. Cînd te întrebi cum a apărut cadrul de care atîrnă lumea în care respiri, sfîrşeşti prin a nu mai înţelege nimic din cadru, ca într-o mişcare de disoluţie în care tema cercetată se mănîncă pe ea însăşi. E teorema lui Gödel în variantă biologică: cînd stai înlăuntrul unui embrion nu poţi da verdicte asupra condiţiilor în care a apărut embrionul, decît dacă postulezi un uter căruia îi conferi atribute divine, caz în care ieşi din biologie şi sari în teologie, moment în care discuţia se încheie fără nici un deznodămînt.

Ceva asemănător se întîmplă cu Freeman Dyson, a cărui carte te intrigă din două motive. Primul e că autorul nu e biolog, ci fizician britanic cu pregătire matematică, detaliu ce surprinde nu atît prin inadecvarea dintre domeniu şi pregătire, cît prin polivalenţa spiritului în stare a trece de la fizică la chimie şi apoi la biologie. Lui Dyson îi poţi reproşa orice, dar nu că e un diletant, lucru de care te încredinţezi după primele pagini. Al doilea motiv e că, după cîteva tatonări în cursul cărora face uz de un strict jargon de specialitate, Dyson uită şi de chimie şi de biologie, pentru a păşi într-o vădită discuţie filosofică. De altminteri, la ce te poţi aştepta cînd la mijloc e o problemă pe care nici un experiment nu o poate imita?

Dar să refacem firul gîndirii lui Dyson. Dintre cele trei trăsături ce definesc fenomenul vieţii – excitabilitate, metabolism şi reproducere – britanicul le alege pe ultimele două, spre a se întreba care din ele a apărut prima. Metabolism înseamnă în linii mari un „schimb de substanţe“ menit a păstra homeostazia (echilibrul interior) al unei celule, în vreme ce reproducere înseamnă putinţa celulei de a da naştere la urmaşi. Chimic vorbind, materia de bază din care se întreţine metabolismul poartă numele de proteine, în timp ce reproducerea nu există decît acolo unde apare un set de gene în stare a declanşa diviziunea celulară. Genele nu au nimic proteinic în ele, fiind formate din patru nucleotide (adenină, guanină, citozină şi tiamină), ce formează dubla elice a acidului dezoxiribonucleic (ADN), spiriduşul chimic care reglează orice sinteză din celule.

Acestea fiind spuse, deja ne aflăm în plină aporie: dacă o celulă, care e formată din proteine (aminoacizi), nu se poate multiplica decît sub controlul unor gene formate din nucleotide (acizi nucleici), care grupă de molecule a apărut mai întîi: proteinele care dau structura celulei sau genele care controlează sinteza proteinelor?

Răspunsul pare la mintea cocoşului: genele, atîta doar că genele nu pot supravieţui decît în interiorul unor celule deja formate din proteine, situaţie în care ne întoarcem la paradoxul autoreferenţial de tip Gödel: ca genele să fie eficiente, ele au nevoie de nişte proteine pe care tot genele le-au produs. O genă fără celulă nu e nimic, dar celula fără gene nu dă naştere la nimic. Iată o analogie mai simplă: o glandă endocrină secretă un hormon numai sub influenţa unui neurotransmiţător eliberat de creier, dar neurotransmiţătorul nu e descărcat decît dacă nivelul hormonului în sînge scade. Cine influenţează pe cine: creierul pe glandă sau glanda pe creier? La fel cu perechea de mai sus, proteine-nucleotide.

Şi totuşi, Dyson taie nodul gordian şi dă întîietate proteinelor: la început, pe fundul oceanelor brăzdate de cratere vulcanice, au existat mici celule înzestrate cu proteine, dar lipsite cu totul de gene. Şi atunci cum au apărut genele? Răspunsul e ingenios: prin parazitarea unei celule de către alta, prima fiind gazda care dă energie şi cealaltă fiind parazitul care o primeşte. Prima are metabolism, a doua nu are, în schimb parazitul are alte proteine decît gazda, şi acestea vor pătrunde treptat în celula gazdă dînd naştere unor incluziuni străine. Incluziunile (corpi străini) se vor încărca cu o moleculă mirabilă aflată în interiorul gazdei, pe care chimiştii o consideră substratul energiei vitale, şi anume ATP (adenozintrifosfat), care e puntea metabolică ce leagă proteinele de nucleotide. Cum? Printr- o reacţie chimică pe care trebuie s-o luăm ca atare: dacă din ATP scot două grupări de fosfat (reduc pe „tri“ la „mono“, adică pe trei la unu), rezultă un AMP (adenozinmonofosfat), care e chiar una din nucleotide (adenina), una din cele patru cărămizi ale codului genetic.

În felul acesta, graniţa de netrecut între cele două clase – proteine şi nucleotide – poate fi străbătută: genele s-au format printr-o parazitare primordială, din incluziunile unor celule care la început nu se puteau reproduce, pentru simplul fapt că le lipsea agentul declanşator al replicării, şi anume genele. Prin urmare, mai întîi a fost metabolismul şi abia apoi reproducerea. Şi dacă nu ar fi existat un rău primordial, adică un act de agresiune – parazitarea însoţită de simbioza celulelor –, reproducerea nu ar fi apărut nicicînd. Laudă se cuvine deci paraziţilor. Dar dacă a existat o perioadă în evoluţia vieţii cînd reproducerea nu apăruse, atunci selecţia darwinistă nu avea asupra cui să opereze, şi tocmai de aceea Dyson e silit să respingă selecţia caracterelor înnăscute, înlocuindule cu „deriva genetică“, expresie al cărei rost e să explice cum viaţa poate exista fără ca celulele să se reproducă. Deriva genetică înseamnă fluctuaţia interioară a unor celule lipsite de centrul reglator al nucleotidelor. Altfel spus, proteinele sînt de capul lor, modificîndu-şi la întîmplare structura, pînă cînd parazitarea produce incluziunile de ATP, din care ulterior se vor forma genele. E o „trecere a mediului extern în mediu intern“, cum ar fi spus Noica. Apariţia genelor e împinsă de Dyson în urmă cu trei miliarde de ani, cînd pe Terra s-a ivit un eon dătător de viaţă, adică un interval prielnic pentru apariţia ei.

Deşi plauzibilă sub unghi biochimic, teoria aceasta îşi aşteaptă confirmarea în practică, numai că hic aqua haeret, aici apa inspiraţiei se opreşte, căci nici un experiment nu poate imita stihia germinativă de acum trei miliarde de ani. Experienţele de laborator în care s-au sintetizat proteine sau nucleotide suferă toate de un viciu fundamental: chimic vorbind, sinteza înseamnă polimerizare în eprubetă, adică trecerea de la monomer (un aminoacid sau un nucleotid) la polimer (un lanţ de aminoacizi sau nucleotide), ori trecerea nu se face decît în prezenţa unor enzime cu rol de catalizator, şi cum orice enzimă e deja o proteină (adică un polimer), procesul de sinteză e o învîrtire în jurul cozii: vreau să obţin un polimer pe care îl folosesc de la început în calitate de enzimă. E ca şi cum, vrînd să construiesc un ou în eprubetă, produc albuş şi gălbenuş cu ajutorul unor catalizatori pe care i-am extras din albuş şi gălbenuş.

E aici un cerc vicios care preschimbă orice discuţie despre început, indiferent că e vorba de începutul vieţii, al lumii sau al limbilor, într-un şir stingheritor de aporii cu neputinţă de depăşit. De aici constatarea plină de resemnare a autorului: „Despre originea vieţii înseşi, momentul hotărîtor dintre chimie şi biologie, tranziţia dintre activitatea chimică lipsită de viaţă şi metabolismul biologic organizat, nu există nici o dovadă. Tranziţia crucială de la dezordine la ordine nu a lăsat nici o urmă observabilă.“ (p. 57)

Şi dacă începutul e în ceaţă, nici cu sfîrşitul nu stăm mai bine. Volumul lui Dyson adevereşte încă o dată amănuntul că, atunci cînd ies de sub coerciţia experienţei, oamenii de ştiinţă se întîlnesc inevitabil cu filosofia, iar în Originile vieţii, în ciuda jargonului chimic şi în pofida formulelor de matematică, filosofia te întîmpină peste tot.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara