Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Laurent Seksik - Cazul Eduard Einstein de Doru Mareş

„Eduard e singura mea problemă care rămâne fără soluţie”, scria Albert Einstein în exil.
„Nu m-a ajutat niciodată, la nimic, faptul că tatăl meu e geniul secolului”, scria Eduard Einstein în sanatoriu.
Eduard Einstein a trăit toată viaţa în umbra tatălui său. Obsedat de părintele absent, fiul fizicianului a fost el însuşi o mare absenţă: la aproape douăzeci de ani se îmbolnăveşte de schizofrenie şi rămâne internat până la moarte în clinica Burghölzli pentru alienaţii mintal, din Zürich. Niciun tratament nu pare să-l ajute pe tânărul Einstein, care asistă de la distanţă, sfâ- şiat între dragoste şi ură, la gloria părintelui său. Printre foarte puţinii săi vizitatori se numără mama lui, Mileva Maric, care îl îngrijeşte cu devotament. În tot acest timp, Albert Einstein îl vizitează o singură dată, iar după ce emigrează în Statele Unite, legătura firavă dintre ei se rupe definitiv.
Cazul Eduard Einstein este o carte despre disperare, despre neputinţa de a-ţi ajuta copilul să depăşească o boală cumplită, despre durerea maternă în faţa destinului, despre incapacitatea părintelui de a-şi exprima sentimentele. Cele mai pregnante voci aparţin fiului părăsit, mamei îndurerate şi tatălui extrem de vulnerabil în genialitatea sa.

N.red. Pe 14 martie, când am citit şi am selectat această avanpremieră este – coincidenţă –, ziua de naştere a lui Einstein.

De-o parte şi de alta a căii ferate defilează frunzişul pădurii. Trenul se avântă în desişul întunecat. Razele se strecoară printre frunze. I se pare că zăreşte în depărtare silueta unui cerb trecând printre copaci. Gândul îi fuge la plimbările sale cu Eduard, la marginea Zürichului. Lipseau de acasă zile-ntregi. Hălăduiau prin Zürichberg, se abăteau pe Hörnli, urcau Lägernul. Hoinăreau printre ferigile înalte, numai ei doi, ţinându-se de mână, până la căderea nopţii. Treceau pe sub arţari şi castani cu ale lor frunze strălucinde. Îi dezvăluie numele tuturor copacilor şi păsărilor. Copilul îi soarbe cuvintele. Cu toate că ştie deja totul. Tete e foarte deştept. Băiatul îl corectează când Einstein pronunţă numele unui rozător sau al unei flori de pădure. Numai că, uneori, brusc, se retrage în sine. E absent. Tace. Fredonează o numărătoare numai de el ştiută. Spune cuvinte scoase din context. Discursul e dezarticulat. În fond, s-ar putea să-i semene. El însuşi a fost un copil diferit de toţi ceilalţi, singuratic, irascibil. I se spunea „Ursul”. Crizele lui de furie îi aduceau la disperare pe cei din jur. Din păcate, tipul de stranietate pe care îl ghiceşte la Eduard pare a fi cu totul altceva. Nu-i pare ceva ereditar. Un surâs care nu se potriveşte stării de tristeţe. O gelozie de nestăvilit şi lipsită de motivaţie. Şi, din când în când, o ruptură brutală cu lumea din jur.
Se întreabă dacă nu cumva despărţirea de Mileva accentuase tulburarea psihică. Distanţa dintre el şi fiii săi, golul care s-a săpat între el şi fosta soţie să fi înlesnit pornirea pe drumul decăderii? Ba chiar valurile de ură în care s-au scăldat unul împotriva celuilalt. Nu! Copiii ai căror părinţi divorţează nu sfârşesc într-un azil. Cât despre urmaşii pretinselor genii, cine poate şti cum vor evolua? Ceea ce ştie sigur este că Mileva e cuprinsă de lungi perioade de disperare. Singura tară ereditară dovedită este mătuşa Zorka.
Dar nu doreşte să-şi acuze nici soţia, nici mătuşa. Şi nici pe sine. Nu are de gând să facă inventarul greşelilor săvârşite şi nici să deschidă o anchetă. Trecutul va rămâne îngropat pentru totdeauna. Nu se va întoarce în copilărie, căci nu se aşteaptă să găsească acolo vreun adevăr ţinând de fatalitate. Nu va înfiinţa niciun tribunal în forul său interior. Pentru că nu are nimic de mărturisit. Nu planează niciun blestem. Nicio greşeală comisă, niciun act blamabil. Nu este nimic de înţeles acolo. A încerca să explici înseamnă a jigni suferinţa, a insulta această durere imensă, viaţa unui biet amărât, care se pare că tocmai a început, aceste timpuri tulburi, de suferinţă şi durere, în care s-a prăbuşit existenţa lui Eduard, această lume în afara lumii. Nici vorbă de explicaţie, refugiu ori consolare, salvare prin fugă, leac al dramei ori cheie care să dezlege misterul. Nu poţi pătrunde jocul umbrelor. Nu-i rămâne decât să cântărească din privire întinderea nefericirii la fel cum vede defilând sub ochii săi pădurile în noaptea fără sfârşit.
Trenul încetineşte. Ajunge în gară. Un bărbat intră în compartiment şi se aşază pe scaunul din faţa lui. Scoate o carte din servietă şi se pune pe citit.
În staţia următoare, îi face semn pe geam unei femei de pe peron, care poartă în braţe un copilaş adormit. Dă să iasă, se întoarce şi-l întreabă cu un surâs cordial:
– Domnule Einstein, aveţi copii?... A, doi băieţi! Trebuie că sunteţi foarte mândru de ei!
E din nou singur. Îi vine în minte imaginea azilului Burghölzli. Revede clădirea impunătoare. Locul îi este atât de familiar. A fost acolo de atâtea ori, la începutul secolului, pe când era student la Politehnică. În cadrul studiului ştiinţelor umane se preda un curs de psihologie, ţinut de cei mai mari profesori ai clinicii. Ce feste îi poate juca unui om destinul… Ce se mai distrează Dumnezeu, dacă un asemenea Dumnezeu există. Ce zaruri să fi fost aruncate şi cu ce scop? Zarurile au căzut din nou acolo, în acel loc năucitor. A fost la Burghölzli pe când avea douăzeci de ani. Vârsta de azi a fiului său. Tată şi fiu, la ani distanţă, în acelaşi loc blestemat.
Se vede la douăzeci de ani, student la Universitatea Politehnică din Zürich, parcurgând aleile de la Burghölzli până în locul unde se ţineau cursurile de ştiinţă. Se plimba prin grădină. Nu era singur. Alături de el se găseau Marcel Grossman şi prietenul său, Besso. Şi în urma lor, acea tânără a cărei voce, tandreţe şi prezenţă îi plăceau atât de mult, şi căreia îi auzea pasul scrâşnind pe pietriş. Micul grup de studenţi a fost primit într-o sală special amenajată, departe de corabia nebunilor. Prietenii săi aveau obiceiul de a lăsa liber locul din dreapta lui. Acolo se aşeza Mileva. Studenţii comentau împreună cursurile, făcând schimb de păreri. Obiectul de studiu îi pasiona. Mileva se plictisea.
Predau acolo psihiatri eminenţi, universitari de renume, medici primari recunoscuţi. Eugen Bleuler, directorul clinicii Burghölzli, Rorschach şi Jung. Auguste Forel, doctor honoris causa al Universităţii din Zürich, îşi împărtăşea teoriile asupra eugenismului şi a sterilizării forţate a bolnavilor mintal. Eugen Bleuler tocmai dezvolta ceea ce avea să devină descoperirea sa capitală. O adevărată revoluţie a ştiinţei sufletelor. De acum înainte, nu va mai fi vorba despre demenţă precoce. Eu, profesorul Bleuler, am inventat termenul „schizofrenie“. Einstein, tu ce zici despre asta?
Încetul cu încetul, peisajul se schimbă. Munţii încep să ia locul câmpiilor întinse şi dealurilor. Trenul străbate tuneluri parcă fără capăt şi din când în când trece pe marginea unor prăpăstii. Zăpada acoperă înălţimile. O tristeţe imensă pluteşte de-a lungul căii ferate. Aţipeşte.
Avea să doarmă prost. Trenul a trecut frontiera şi iată-l intrând în gara din Zürich. Se ridică, îşi ia valiza şi iese din compartiment. Coboară din vagon, traversează gara şi urcă într-un taxi. Îi spune şoferului unde vrea să ajungă. Maşina parcurge oraşul. Ziua stă să înceapă. Din maşină, vede în depărtare imensa clădire spre care se îndreaptă. Îi spune şoferului să oprească. Simte nevoia să meargă un pic pe jos. Plăteşte şi coboară. Apucă pe drumul care duce la Burghölzli.
Ajuns în faţa clădirii, sună la soneria de la intrarea principală. Un bărbat în cămaşă albă îi deschide, îl recunoaşte, îi zâmbeşte, îl salută şi îl invită să îl urmeze. Se îndreaptă spre grădină.
– Domnule profesor Einstein, spune infirmierul, aş putea să vă cer un autograf? Ştiţi, e o bucurie pentru noi să-l găzduim pe fiul dumneavoastră. În fine, dacă mă pot exprima astfel. Mama îmi spune adesea că, pe timpurile când lucra ca ospătăriţă la Terrasse, v-a luat comanda pentru prânz. Pe atunci, nu îndrăznea să vă vorbească. Şi iată că acum eu sunt cel care îi aduce mâncarea fiului dumneavoastră.
Pătrund în clădire. Paşii răsună pe coridoarele de marmură. Îl urmează pe infirmier în vestibul. Pe măsură ce străbat culoarele, apar din ce în ce mai mulţi oameni. Unii vorbesc între ei. Alţii stau tăcuţi, cu privirea fixă.
– E ora plimbării, explică infirmierul. Dar ei preferă să rămână înăuntru. Se tem de furtuni.
Aude strigându-se în spatele său: „Einstein! Einstein!” Se întoarce. Un necunoscut
– Vă rog să mă iertaţi, explică, v-am confundat cu altcineva.
Merg mai departe şi ajung înt-un culoar mai îngust, cu mai multe uşi.
– Să nu vă tulburaţi văzându-vă fiul, spune infirmierul. Ştiţi, s-a comportat într-un mod foarte violent.
Se opresc în faţa unei uşi. Infirmierul scoate din buzunar un mănunchi de chei, alege una, o bagă în broască, răsuceşte de două ori şi deschide. O lumină puternică inundă încăperea. O saltea este pusă pe un pat de fier. Eduard stă aşezat turceşte într-un colţ, nemişcat, cu capul aplecat, privind în gol. Poartă o cămaşă de forţă.

În curs de apariţie în Colecţia Literary Fiction, Editura Pandora M, Grupul editorial Trei

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara