Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Lecţia de fluierat de Irina Petraş

Stefano Zecchi, Când tata m-a învăţat să fluier,
traducere din italiană de Gabriela Lungu,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014, 240 pag.

Stefano Zecchi (născut la Veneţia, în 1945), scriitor, jurnalist şi profesor de estetică la l’Università degli Studi din Milano, a fost de curând la Cluj să-şi lanseze microromanul Quando ci batteva forte il cuore (2010), tocmai apărut în excelenta versiune românească semnată de Gabriela Lungu. Aceasta a tradus de-a lungul anilor – proză şi eseuri – din autori precum Dacia Maraini, Giacomo Leopardi, Margaret Mazzantini, Corrado Bologna, Lorenzo Renzi, Alessandro Perissinotto, Niccolo Ammaniti, Alberto Moravia, ba chiar şi Ghepardul lui Lampedusa.

Să spun de la început că titlul pe care îl propune traducătoarea – Când tata m-a învăţat să fluier – serveşte perfect unei mai exacte înţelegeri a mesajului cărţii. Temele vizate sunt foarte mari: identitate, libertate, eroism, angajare, umanitate, viaţă şi moarte. Romanul le pune în pagină extrem de ingenios: naratorul (rod al ficţiunii, dar prelucrând discret date autobiografice şi cercetări de document istoric) reconstituie vocea sa de copil care înregistrează tot ce se întâmplă în jurul lui după reguli ingenue, cu egoismul vârstei fragede şi în răspăr cu judecăţile maturilor, dar şi în absenţa prejudecăţilor acestora. Povestea pe care o spune se petrece într-un timp şi într-un un spaţiu de criză: ne aflăm în Istria, peninsula hărţuită repetat de Puteri care îi ignorau brutal aspiraţiile şi idealurile identitare. În plus, suntem la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Italienii din Istria sunt pe cale de a-şi pierde apartenenţa la Italia în favoarea stăpânirii slave. Pe acest fundal lucrat în aquaforte, grav accidentat (ale cărui urmări le ştim şi căruia îi putem adăuga exemple şi noi), începe povestea scoaterii din uitare (Marea şi adevărata lipsă de loialitate este să uiţi, spune dedicaţia) a unor ani de cumpănă: „În 1943, în perioada în care războiul se înverşuna împotriva noastră”. O vreme, povestitorul-copil – în permanentă nevoie de ocrotire şi siguranţă – o alege fără ezitare pe mamă: „mă ajuta să-mi fac temele, mă ducea la şcoală, dar mai ales îi spuneam secretele mele, dorinţele, temerile, sigur că am să primesc un ajutor, un sfat”. Prinsă în proiecte comunitare, ea este imprevizibilă, dar înţelegătoare. Tatăl, în schimb, abia întors din război, distonează cu mirosul îmbietor de clătite şi strică brusc mărunta sărbătoare domestică: „M-am trezit în faţă cu un bărbat aşa de murdar şi de nenorocit, că m-a apucat frica. Avea paltonul sfâşiat la mânecă şi plin de noroi, pantofii de două feluri erau rupţi şi, în plus, mirosea atât de urât, de parcă intrase în casă o capră. S-a terminat sărbătoarea”. Mai mult decât atât, acest tată ştie să fluiere – cu „mici variaţii care îi permiteau o infinitate de nuanţe, fluieratul lui era autoritar, convingător, ironic” – şi pare teribil de dezamăgit că fiul nu e în stare s-o facă. Însă lucrurile se precipită tragic. Copilul le contabilizează nesigur, cu uimiri, pentru cititor, pline de subînţelesuri. Barbarii de slavi vor să ocupe Istria, sunt ticăloşi, criminali. Dar învăţătorul cel nou e slav şi nu e rău. Dimpotrivă. Întrebarea copilului – „De ce, tati, nu putem trăi cu toţii împreună?” – rămâne fără răspuns. Înscrisuri gen „Moarte lui Tito” şi „Mussolini întoarce-te, totul ţi-e iertat” arată, îi explică tatăl, că „oamenii nu sunt niciodată mulţumiţi: când au un lucru, nu-l vor, şi când nu-l mai au, îl vor.” Mama şi tatăl se ceartă tot mai des. Angajată în acţiuni de rezistenţă, sigură pe sine şi cu sânge rece, mama e respectată de cei care luptă pentru o Istrie italiană. Tatăl, nehotărât şi chiar indiferent, crede mai presus de orice în datoria sa de a salva viaţa copilului. Şcoala pare un bun refugiu: „Mi se părea că în clasă lumea de afară cu comuniştii, anticomuniştii, slavii, italienii nu exista.” Când crimele se înmulţesc aberant, iar foibele sunt pline de gemetele celor aruncaţi de vii în ele, tatăl şi fiul iau drumul refugiului, singuri, căci pentru mamă, „oamenii aceia, discuţiile lor erau lumea ei, din care noi nu mai făceam parte.” Călătoria are semnalmente iniţiatice. Copilul descoperă nenumăratele feţe ale primejdiei, diversitatea reacţiilor umane, află despre comuniştii italieni, „mai răi decât slavii”, şi preţuieşte lecţiile simple ale supravieţuirii şi ocrotirea pe care tatăl i-o acordă înfruntând realitatea „arogantă şi lipsită de respect” faţă de oameni. Fireşte, nu-şi iartă mama. Cum sugera însuşi autorul, romanul său reabilitează figura tatălui ca apărător al familiei şi pune la îndoială înrolările politice cărora li se dedică mama, cu preţul vieţii. Dar e mai mult decât atât. Mama e omul angajat politic, tatăl e artistul mai presus de seismele istoriei. Încet, priceperea de a fluiera a tatălui îşi sporeşte semnificaţiile şi rostul. Când repară o vioară şi învaţă să cânte la ea, cântecul lui aduce „puţină fericire în melancolia generală”. Refugiaţii din Istria şi din alte părţi hăituite de război rămân venetici pe pământul Italiei, apartenenţa şi identitatea sunt mereu negociate, puse sub semnul întrebării. Rămâne suportul părintelui, al celui de un sânge cu tine: „Noi suntem o familie, îi repeta tata, asta trebuie să salvezi!” Când crede că tatălui i s-a întâmplat ceva rău, copilul trăieşte o spaimă mai atroce decât cea din timpul fugii prin păduri cu moartea pe urme: „acum simţeam frica aceea fără nume, fără chip, ca un coşmar care te asaltează cu monştrii lui, găsindu-te singur, lipsit de apărare.”

Liniştea e iluzorie, dar spaimele pot fi ameliorate cu ajutorul cântecului. Arta poate aduce oamenii împreună şi-i poate împăca. În finalul ritmat oarecum poematic, propriul copil preia ştafeta peste ani: „Tati… mă înveţi să fluier?”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara