Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Lecţia de optimism metodic de Mircea Mihăieş

Mărturisesc plin de smerenie, ca în faţa confesorului pe care, de altfel, nu-l am: articolele săptămânale pentru România literară sunt, pentru mine, o doză de otravă eliminată. După ce-mi scriu "rubrica", mă simt mai optimist, mai pregătit să fac bine semenilor. Mai creştin - dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Probabil că, din acest motiv, unii, nu puţini, din cei care mă cunosc, spun că scriind aceste articole mi-am ieşit din minţi, am înnebunit, că am ajuns un apucat etc., etc. Se prea poate. Important e, pentru mine, că după ce am transmis redacţiei cele şapte mii cinci sute de semne, viaţa îmi pare mult mai plină de farmec. Iar bonomia mea, binişor boţită peste săptămână, îşi revine la forma iniţială.

Acest preambul nu deschide - cum unii cititori informaţi ar putea crede - încă un episod din frontul de luptă inaugurat recent cu dl Radu Cosaşu. Amân acea bătălie pentru momentul când voi fi convocat - la somaţia preopinentului meu - în faţa Comisiei de Onoare* a Uniunii Scriitorilor. Acolo, cu cărţile şi articolele pe masă, voi spune ce am de spus. Astăzi, sunt optimist în mod programatic. Sau mai degrabă polemic. M-am săturat de veşnica nemulţumire a românilor ce se plimbă pe la televiziuni ori îşi dau cu părerea în presa scrisă. Ca nişte primadone cărora nu le-a sosit trăsura la timp, o armată de băgători de seamă au reuşit, în timp record, să falsifice semnificaţia şi importanţa aderării României la Uniunea Europeană.

Văd în figurile acrite şi în meşteşugitele relativizări ale importanţei momentului veşnica mentalitate de pomanagiu a atâtora dintre români. Oameni care au practicat decenii în şir relativismul abordând o filozofică perspectivă a neputinţei şi nenorocului, nu pot crede acum că am ajuns acolo unde, de fapt, nu prea am merita să ajungem: în lumea civilizaţiei şi a bunăstării occidentale. Mefienţi peste măsură, aceşti preoţi ai "nealinierii" şi spaimei de confruntare dau dovadă de-o acreală care e minunată la gogonele, dar cu totul nefericită în discursul public.

În fond, ce s-a întâmplat atât de dramatic încât să strâmbăm din nas la imensul cadou ce ni s-a făcut? O fi teama că europenismul nostru s-a cam fanat, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, în şaizeci de ani furt al căciulii şi de minciună privind excepţionalismul nostru? Acum e momentul să arătăm cât suntem de excepţionali! Din nefericire, interesele de grup, reaua-credinţă maladivă şi ura dintre indivizi ne-au orbit cu totul. A fi parte a Europei înseamnă, desigur, un enorm risc. Regulile balcanismului care ne domină, de-atâta vreme, existenţa, s-ar putea să primească, mai repede decât ne aşteptăm, lovituri mortale. În Europa, mila faţă de semeni şi subiectivitatea cu iz de găşcărie sunt judecate după alte norme decât aici, la porţile Orientului.

Cine-a apucat să călătorească, în ultimii ani, dincolo de Curtici sau Borş, va constata că Europa însăşi e într-un proces de transformare fără precedent. Nu neapărat unul care să fie pe placul tuturor. Europa de azi se află sub asaltul Asiei şi-al forţelor non-creştin-iudaice. Bătălia care se dă nu mai e pur simbolică, ci plină de concreteţe şi violenţă. E o Europă în care ideea de toleranţă şi respect a distrus anticorpii propriei identităţi. Ca unii care profităm tocmai de această slăbire a structurii tradiţional-europene, poate ar trebui să ne bucurăm. În fond, doar acest lucru a făcut posibilă invitaţia de a ne alătura marelui ospăţ continental. Fără căderea zidului Berlinului, fără prăbuşirea regimurilor comuniste şi, mai ales, fără intrarea în impas (nu din aceste motive!) a economiilor occidentale, probabil că ne-am fi târât încă multă vreme între Asia şi Europa, prin frumoşii, dar întunecaţii, noştri codri.

Adevărul e că ne-a doborât mârşăvia, că nu mai credem în nimic. Minciuna sistematică în care am fost obligaţi să trăim de la execuţia lui Ceauşescu încoace ne-a transformat în legume incapabile să răspundă eficace stimulilor externi. Despre orice ar fi vorba, reacţionăm alandala, scoţându-ne, precum cactuşii, spinii şi împungând în dreapta sau în stânga, fie că ni se vrea binele sau răul. Nu ştim decât de limbajul mitocăniei şi nu ne recunoaştem decât în gesturile deocheate ale mojicilor de mahala. Stresaţi de provocarea de-a schimba ceva din stilul "o mână spală pe alta", stăm îmbufnaţi într-un moment în care ar trebui să chiuim de bucurie.

Există şi o altă problemă de fond, arareori abordată. Dar dacă nu cumva mizeria ideologică pe care am trăit-o mai bine de jumătate de secol ni se potriveşte ca o mănuşă? Dar dacă laşitatea, frica asumării propriei sorţi ne face să părem blegi într-un moment când ni se pare că boarea schimbării adie cam tare pentru metabolismul nostru dedat la lenevie, furtişaguri, minciună şi veşnică delăsare? Obişnuiţi să ne mulţumim cu puţin, ni se pare că nu avem dreptul la nimic. Pentru noi, lumea se împarte în alb şi negru, în bogaţi şi săraci, în exploatatori şi exploataţi, pentru că asta am văzut în comunism şi asta am văzut şi în penibila tranziţie girată de Iliescu. Neavând modelul clasei de mijloc, nu ne putem imagina cum arată o lume normală, nici bogată până la limita nesimţirii, dar nici atât de săracă încât să coboare în groapa subumanităţii.

Am avut prilejul să petrec, săptămâna trecută, câteva zile într-un sătuc din Occident. Am dus exact viaţa trăită de majoritatea locuitorilor de acolo. Adică am călătorit cu trenul până la primul mare oraş, am mâncat în micile restaurante familiale de patru-cinci mese, am târguit la supermarket-ul din centru, m-am plimbat pe străzi printre biciclişti şi automobilişti, am vorbit banalităţi cu oamenii. Nu eram în paradis, dar, cu siguranţă, nu eram nici în prăfăraia înecăcioasă a satului românesc obişnuit. Deşi relativ mici, întru nimic mai spaţioase decât casele de la noi, fiecare clădire avea un vino-ncoa inimitabil, sugerat de vegetaţia abundentă şi de grija religioasă pentru curăţenie. Nici urmă de crăpături în ziduri, nici o ţiglă spartă, nici un centimetru de vopsea dusă. Era limpede că oamenilor le păsa de locul în care trăiau, fie că era vorba de micul business la care punea umărul întreaga familie, fie de căminul regăsit doar seara, după întoarcerea de la lucru.

Obligaţi să vieţuim sub semnul unor interminabile urgenţe, condamnaţi la un hei-rupism al cărui ţintă se pierdea pe parcurs, sufocat de alte şi alte "comandamente" puse pe tarabă de imbecilitatea comuniştilor, am uitat că mai trebuie să şi trăim. Iar atunci când ne luăm revanşa, o făceam în stilul care-a devenit după 1990 regula de existenţă a românului: deşănţat, animalic, agresiv. Orice sărbătoare privată devine, la noi, obligatorie pentru comunitatea întreagă: manele urlate prin boxe ce sparg până şi geamul securit, icnete ca la concursurile de ridicat haltere sau, pur şi simplu, invadarea spaţiului public - aşa cum am văzut zilele trecute într-un sat din preajma Bucureştiului, unde participanţii la o nuntă ocupaseră, pur şi simplu, într-o horă spontană, întregul carosabil. Atmosfera de agresivitate, de obligaţie de a-i implica pe trecători a fost plastic exprimată în gesturile unei tinere care, într-un avânt necontrolat-erotic, s-a năpustit spre mireasă şi, spre stupoarea asistenţei, i-a vârât un buchet enorm de flori sub rochia de-un alb imaculat. E metafora sub semnul căreia comentatorii noştri plasează, am impresia, şi intrarea României în Europa.