Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Lecţia lui Adam Michnik de Tudorel Urian


Nu voi obosi să-i mulţumesc lui Vladimir Tismăneanu pentru nepreţuita onoare pe care mi-a făcut-o în anul 1997, când mi-a oferit şansa de a petrece o dimineaţă întreagă în compania lui Adam Michnik. Fervent ascultător al postului de radio Europa Liberă, înainte de 1989, ştiam totul despre KOR şi Solidarnosc, aflasem despre închisorile prin care a trecut, demnitatea şi fermitatea sa îmi dădeau fiori. Era unul dintre oamenii care scriseseră o pagină din istoria secolului XX, fără doza de "nebunie" a cărora poate că zidul Berlinului ar mai fi rămas ceva vreme în picioare. Pentru generaţia mea, a oamenilor lipsiţi de iluzii, ai căror vingt ans au coincis cu ultimul deceniu al puterii lui Nicolae Ceauşescu, nume precum Adam Michnik, Milovan Djilas, Leszek Kolakowski, Andrei Saharov, Lech WaÓesa, Alexandr Soljenitzîn, Vaclav Havel, Paul Goma, Monica Lovinescu, Alexandr Zinoviev făceau parte din legendă. Ei erau eroii, oamenii care, cu naturaleţe, raţional şi senin, spuneau cu voce tare ceea ce gândea toată lumea: că sistemul comunist este putred şi că în vocabularul oricărei limbi există şi cuvântul "Nu"! Pe fondul laşităţii generalizate şi al demisiilor morale venite de unde nici nu gândeai, prezenţa în spaţiul public a acestor voci era ca o ancoră de siguranţă. Vreme de ani de zile, noi toţi am ştiut că, atâta vreme cât glasurile lor pot fi auzite, nu este totul pierdut. După căderea comunismului, multă lume de la noi şi de aiurea şi-a arogat tot felul de merite. S-au făcut simpozioane, mese rotunde, reuniuni festive ale parlamentelor. Poate că a sosit timpul să se organizeze şi o celebrare a foştilor disidenţi anticomunişti din Europa Centrală şi Răsăriteană. A celor care, decenii în şir, au îndurat privaţiuni şi torturi, s-au confruntat cu oprobriul presei din ţările lor, au fost batjocoriţi şi umiliţi pentru că se încăpăţânau să spună despre alb că este alb şi despre negru că este negru. Adevăraţii eroi merită recunoştinţa noastră.

Nu voi uita niciodată prima mea întâlnire cu Adam Michnik. Ar fi şi greu. Una dintre pozele făcute atunci este cea de pe coperta volumului său Restauraţia de catifea. Coborâse în holul hotelului Minerva în acea cămaşă în carouri din poză, cu mânecile suflecate şi în blugi. Din prima clipă m-au izbit perfecta sa naturaleţe, bunul simţ şi ironia superioară. Într-o vreme a tuturor răfuielilor, când eroii şi anticomuniştii viscerali apăreau ca ciupercile după ploaie, Adam Michnik (care a petrecut 6 ani în temniţele comuniste) vorbea fără nicio crispare despre trecut. Fiecare judecată a sa desfăcea problema aflată în discuţie până la ultimele nuanţe. Dacă cineva spunea despre un lucru că este alb, Adam Michnik îl contrazicea instantaneu cu o mulţime de argumente. Dacă despre acelaşi lucru, altcineva spunea că este negru, Adam Michnik trimitea un alt tir de argumente, de sens contrar. Totul cu zâmbetul pe buze. Mi-a devenit clar că Michnik nu era câtuşi de puţin adeptul generalizărilor şi al concluziilor definitive. Fiecare situaţie sau personaj erau privite din cât mai multe unghiuri, iar concluziile erau trase ad hoc. Poate că, dacă s-ar fi reluat a doua zi, aceeaşi discuţie l-ar fi condus spre alte concluzii. Ceea ce nu înseamnă că cele din prima zi ar fi fost greşite. Numai o astfel de gândire putea produce splendidul eseu Gray is beautiful, dar şi declaraţia de la recenta sa vizită în România, potrivit căreia nu aceasta este democraţia la care a visat. Cei mai mulţi dintre oameni îşi fac o anumită părere despre un fenomen, pe care o repetă ori de câte ori este nevoie. Adam Michnik judecă de fiecare dată fenomenul în funcţie de toate datele de care dispune, concluziile sale sunt mereu surprinzătoare, niciodată definitive, iar riscul de a da cu oiştea în gard al celor care le comentează este considerabil. Aşa stând lucrurile, fireşte că în lumea tuturor iluminaţilor din perioada de tranziţie etichetele lipite pe personalitatea sa au fost fără echivoc: anticomunist visceral, cârtiţă comunistă, nostalgic al vechiului regim, neocomunist. În prezent este atacat cu egală determinare şi de cei care se pretind de dreapta, şi de cei ce se socotesc de stânga (în ce-l priveşte, Michnik ne-a explicat încă de la discuţia din 1997 că nu mai există stânga şi dreapta). Singura lui vină este aceea că trece prin filtrul propriei gândiri fiecare informaţie pe care o primeşte şi spune cu voce tare ceea ce gândeşte. Probabil, dacă ar trăi astăzi în România, Adam Michnik s-ar pronunţa pentru judecarea lui Adrian Năstase în dosarele blocate de Parlament, dar nu şi pentru cea a lui Ion Iliescu (pentru decembrie 1989), s-ar delimita de preşedintele Băsescu (să nu uităm că în 1990 a scris un text epocal, De ce nu-l voi vota pe Lech WaÓesa) pentru fantezia candidaturii EBA-ei şi ar cere demisia ministrului Monica Iacob Ridzi, ar sancţiona UDMR pentru ipocrizia politică şi i-ar desfiinţa pe liberali pentru cheltuielile iresponsabile făcute pe ultima sută de metri a mandatului de guvernare, când semnele crizei economice deveniseră clare. Din fericire (pentru el) Adam Michnik trăieşte în Polonia. Aşa că profesioniştii forumurilor, aflaţi în slujba partidelor politice, vor trebui să rămână la ţintele tradi­ţionale.

Mărturisirile unui disident convertit este o carte care se adresează în primul rând cititorului polonez. Autorul discută cu multă familiaritate fapte şi declaraţii ale unor actori politici din Polonia regimului comunist, despre care în România puţini sunt cei care să ştie ceva. Mutatis mutandi, este ca şi cum ar apărea în Polonia o carte în care s-ar discuta foarte nuanţat despre Verdeţ, Niculescu-Mizil şi Leonte Răutu, să zicem. Dincolo de acest aspect, cartea face o - să recunoaştem, dureroasă pentru noi - incursiune în climatul politic şi intelectual polonez din anii '80 şi oferă spectacolul gândirii mereu surprinzătoare a lui Adam Michnik. În ultimă instanţă, această antologie de texte publicate în presa poloneză poate fi citită şi ca un extraordinar eseu despre vină şi iertare. Demonstraţia eseistului în favoarea iertării foştilor comunişti - care i-a oripilat pe mulţi dintre eroii post-bellum - este sublimă. Ea se întemeiază pe învăţătura biblică, lecţiile istoriei, dar şi pe citirea foarte atentă a romanelor lui Stendhal privind epoca napoleoniană şi Restauraţia. Este imposibil ca, citind argumentele lui Adam Michnik, să nu ajungi să îi dai dreptate, chiar şi în chestiuni foarte delicate cum ar fi iertarea foştilor demnitari comunişti şi împotrivirea la o foarte discutată Lege a lustraţiei. Să iertăm, dar să nu uităm, acesta este sfatul lui Michnik, singurul capabil să ne scoată din logica răzbunărilor şi a plătirii poliţelor care a însângerat toată istoria omenirii.

Cele mai frumoase texte ale cărţii sunt, fără îndoială, cele de evocare. Unul, scris la moartea lui Jacek Kuron, tovarăşul său de idealuri din perioada Solidarnosc, ajuns ministru şi parlamentar după căderea comunismului. În portretul pe care eseistul i-l face lui Jacek Kuron se regăsesc multe dintre trăsăturile modelului intelectual şi uman al lui Michnik însuşi: "... a fost omul luptei fără ură şi al împăcării fără minciună; al curajului fără fanatism, al consecinţelor fără fariseism; a fost omul principiilor dure, dar al inimii blânde; al compromisului care nu este conformism; al simţului timpului care nu e conjuncturalism; al comunităţii care respectă individua­litatea; al iertării care nu este o scleroză paşnică; al încrederii care nu este naivitate." (p. 23)

A doua evocare este şi mai copleşitoare: chiar tatăl autorului. În stilul lui Adam Michnik, iniţial cele două personaje sunt puse în antiteză: "Se numea Osjasz Szechter, era evreu şi comunist, iar eu sunt polonez şi anticomunist". La fel ca părinţii lui Vladimir Tismăneanu, Osjasz Szechter a intrat foarte devreme în partidul comunist, din convingerea sinceră că lumea ar putea fi transformată în bine. Dincolo de această "opţiune nonconformistă" (în Polonia anului 1919) prin care a participat la "crearea unui sistem în care conformismul reprezenta o normă general obligatorie", bătrânul Szechter era un înţelept ale cărui învăţături ieşeau parcă din mintea lui Albert Camus sau a Lordului Acton. Iată doar una dintre ele: "ŤFii de partea celor slabi - ucrainieni, armeni, evrei, polonezi - atât timp cât sunt slabi. Păstrează distanţa când devin îndeajuns de puternici încât să dicteze altora legeať" (p. 87). Ne place sau nu ne place să o recunoaştem, este clar că nu toţi comuniştii au fost la fel, iar judecarea faptelor lor trebuie făcută diferenţiat. De aceea o lege, simplificatoare, a lustraţiei nu ar trebui să-şi aibă rostul.

Adam Michnik este un autor ale cărui cărţi ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toţi politicienii români.