Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Lecţia lui Feynman de Nicolae Manolescu

În afară de fizicieni, nu vor fi fiind mulţi aceia care să fi auzit de numele lui Richard P. Feynman. A fost unul dintre cei mai mari teoreticieni şi profesori de fizică din lume.

A trăit între 1918 şi 1988, a primit Nobelul în 1965 şi a predat întreaga viaţă fizica la Universitatea Cornell din SUA, cam odată cu Vladimir Nabokov literatura, şi la Institutul Tehnologic din California (Caltech). L-au făcut cunoscut marelui public ingenioasa demonstrare a eşuării navetei Challenger, când a scufundat un elastic într-o apă cu gheaţă, şi cele Şase lecţii uşoare, publicate postum în 1995, o versiune prescurtată a celor 3000 de pagini ale Cursurilor de fizică din 1965, ambele traduse în română de Mihai Gavrilă şi Oliviu Gherman (la fosta Editură Tehnică şi, respectiv, Humanitas). Cursurile au fost iniţial destinate studenţilor de la Fizică din anii I şi II. Nu era vorba în ele de cele mai noi descoperiri, ci de problemele de bază, necesare înţelegerii fizicii. În aceste condiţii, Feynman însuşi se îndoia de succesul lecţiilor lui. Chiar aşa s-a întâmplat. Audienţa a descrescut şi, în cele din urmă, s-a deplasat de la studenţi la profesori. Aceştia au înţeles mai bine folosul didactic extraordinar pe care îl puteau trage din lecţiile lui Feynman în pătrunderea şi explicarea esenţei ştiinţei lor.

Cu mult înainte de a avea cunoştinţă de cartea lui Feynman, mi-am pus eu însumi întrebarea cu privire la felul în care o disciplină, în cazul meu, literatura, trebuie predată şi pe înţelesul cui. Am scris mai multe articole pe această temă, adunându-le într-o carte intitulată Lectura pe înţelesul tuturor. Titlul era însă greşit: nu pe înţelesul tuturor încercam eu să lămuresc problemele pe care le ridică lectura literară, ci doar pe înţelesul celor care o citesc. Sunt două nivele diferite, de care şi Feynman a fost conştient, dovadă propria prefaţă la carte. Şi, totodată, două metode diferite, având fiecare scopul ei. Când te adresezi celor care citesc literatură, presupui că au un oarecare background, aşadar o informaţie mai mult sau mai puţin întinsă în materie: ceea ce trebuie să faci este să-i înveţi cum să citească. O altă culegere de articole, am intitulat-o chiar aşa:Cum citim. Ideea este de a propune un mod de folosinţă. Cu cât mai simplu şi mai eficace, cu atât mai bun. Când însă ai de-a face cu oameni foarte tineri ori chiar cu adulţi care au citit prea puţine cărţi, ca să nu spun niciuna, scopul este altul şi anume de a le trezi interesul pentru lectură. Cu alte cuvinte, de a-i face să citească. Problema cu aceştia este că, asemenea hipoacuzicilor, dar din motive culturale, nu naturale, ei n-au „auzit” niciodată un text literar şi nu pricep de ce ar trebui s-o facă. Întrebarea, în cazul lor, nu este cum, ci de ce. Iar răspunsul, ceva mai dificil.

M-am simţit oarecum mulţumit de mărturisirea lui Feynman că s-a descurcat mai bine cu profesorii decât cu studenţii. În ce mă priveşte, mi-a venit totdeauna mai uşor să spun cum să citim literatura decât de ce trebuie s-o citim. Am căutat răspunsuri şi la cea de a doua întrebare. Nu cred că am găsit unele îndeajuns de convingătoare. Cu siguranţă mai convingătoare au fost însă răspunsurile la cea dintâi. O întrebare care are avantajul de a n-o exclude pe cealaltă (nu şi invers). Cred că la posibila lor asociere se gândea Updike când afirma că lecţiile lui Nabokov despre romanele secolului XIX de la Universitatea Cornell îl determinau să alerge la bibliotecă şi să împrumute romanul despre care tocmai fusese vorba: modul în care profesorul interpreta cartea îi trezea pofta de o citi el însuşi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara