Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Lecţiile maeştrilor de Codrin Liviu Cuţitaru


Născut la Paris (în 1929), naturalizat în SUA (în 1940) şi stabilit, ulterior (în 1997), în Anglia, George Steiner este - la cei 76 de ani ai săi - una dintre figurile academice "globalizate" (aşa-zicînd) în interiorul fenomenului cultural modern şi postmodern. Prezenţa internaţională universitară a profesorului, de-a lungul celor cîteva decenii de activitate didactică, rămîne de-a dreptul uluitoare pentru intelectualii predispuşi la recluziune în propria cameră de lucru şi puţin familiarizaţi cu eterna mişcare în spaţiu şi timp a "templierilor postindustriali" (cum îi numeşte David Lodge pe aceşti academics - obsedaţi de "Sfîntul Graal" al cunoaşterii - în faimoasa lui trilogie de campus). Steiner a predat sau cercetat, începînd cu 1956 (cînd debutează în activitatea educaţională la Princeton, după o scurtă perioadă de muncă editorială în redacţia revistei ,The Economist") şi pînă în prezent, într-o enumerare selectivă desigur, la Cambridge, Oxford, Harvard, Yale, New York, Geneva şi Paris.

Peste tot a ţinut cursuri şi seminarii cu tematici incitante (de teoria culturii ori istoria ideilor filozofice şi literare), materializate în volume cu impact major în zona intelectuală euro-americană: Tolstoy or Dostoievsky/Tolstoi sau Dostoievski (1958), o monografie critică întrucîtva comparativă asupra celor doi romancieri ruşi, The Death of Tragedy/Moartea tragediei (1961), o replică teoretică dată filozofiei asupra tragicului, articulate anterior de către Nietzsche, In Bluebeard's Castle: Some Notes Towards the Redefinition of Culture/În castelul lui Barbă Albastră: cîteva note referitoare la redefinirea culturii (1971), o contribuţie importantă la impunerea studiilor culturale ca metodologie critică perfect acceptabilă pentru rigorile "canonice" ale modernităţii tîrzii şi foarte cunoscuta (şi la noi, datorită remarcabilei traduceri făcute de anglistul ieşean Ştefan Avădanei în anii optzeci) After Babel/După Babel (1975), un studiu de teoria traducerii, ce mută, legitim, problema principală a translaţionărilor lingvistice în context mentalist, mai precis în spaţiul interferenţelor spirituale dintre civilizaţii. După 2000, George Steiner a mai publicat două eseuri importante, cu subiect teoretic şi cultural - Grammars of Culture/Gramatici ale creaţiei (2001) şi Lessons of the Masters/Lecţiile maeştrilor (2003), ultima tradusă excelent şi în română anul acesta de către profesorul clujean Virgil Stanciu sub titlul Maeştri şi discipoli. Un veritabil circuit academic (şi biografic) postmodern, în care aula fuzionează cu agora, permiţînd stilului şi procupărilor didactice (sofisticate şi savante) să pătrundă în fiordurile aşa-numitei "culturi de masă", unde abstracţiunile înalte prind viaţă şi intră în adevărata dinamică intelectuală. O autentică lecţie de maestru, cum inspirat sugerează titlul ultimului volum elaborat de autor.

Steiner a scris şi un număr de opere ficţionale, una de graniţă (propria biografie redactată în maniera pre-romanticilor americani - Errata: An Examined Life/Errată: O viaţă sub microscop, 1997) şi două de proză - Proofs and Three Parables/Ciorne şi trei parabole (1992) şi The Portage to San Cristobal of AH/Transportul lui AH la San Cristobal (1981). Cea din urmă îndeosebi (un roman cu subiect de... "istorie virtuală") merge, de asemenea, pe o paradigmă - cum să îi spun? - "educaţională". Scriitorul imaginează un scenariu terifiant. Adolf Hitler (codificat în titlu prin iniţiale - "AH") supravieţuieşte momentului capitulării Germaniei şi trăieşte, mai mult timp, sub o identitate falsă (ca numeroşi nazişti de vîrf, de altfel!) în America Latină. Deconspirat şi capturat de un comando evreiesc, el e transportat (la San Cristobal) pentru a fi judecat şi pedepsit. Soldaţii care îl păzesc pe parcursul călătoriei, tineri moderni, fără experienţa Holocaustului, discută, în termeni filozofici şi etici, despre sancţiunea meritată de teribilul dictator. Deşi impulsurile punitive şi revanşarde îşi fac simţită prezenţa, firesc, în discursurile lor, ultimativ, după o îndelungată reflecţie, oamenii intră în subtilităţile unei soluţii exemplare. Pedeapsa cea mai potrivită pentru "AH", conchid personajele lui Steiner, rămîne păstrarea lui în viaţă şi eliberarea sa pe străzile statului Israel. Astfel, Hitler ar fi nevoit să cerşească zilnic îngăduinţa şi compasiunea celor pe care a vrut, delirant, să-i scoată din rîndul umanităţii. O nouă lecţie de maestru, parabolică şi morală, despre substratul mnemotehnic al aşezării noastre în istorie.

Lecţia reprezintă nucleul ideologic central al menţionatului eseu Maeştri şi discipoli. Cartea este, în fond, o culegere de prelegeri ("lecţii"!) ţinute de George Steiner în cadrul programului "Charles Eliot Norton", la Universitatea Harvard, în anul academic 2001-2002 (textul englezesc original, Lessons of the Masters, a apărut iniţial la Harvard University Press, în 2003) şi axate pe motivul "profesoratului" şi "discipolatului" în diverse etape din evoluţia omenirii şi în diverse dimensiuni geografice. Incursiunile autorului vin dinspre Grecia antică, într-un mod rafinat şi destins, fără rupturi de discurs ori perspectivă, către Germania şi Franţa moderne, pentru a se întoarce, cronologic, în America tradiţională şi chiar în China veche sau în civilizaţia iudaică biblică. Scopul lui Steiner se păstrează nealterat, în unitatea şi limpezimea lui, pe întregul circuit cultural, istoric şi geografic: definirea prin excelenţă a actului didactic, a acelui inefabil construct uman (psihic, etic, ştiinţific, social, identitar?), valabil în orice epocă şi în orice univers etnic, ce împarte lumea în maeştri şi discipoli.

"Prinşi cum sîntem în nenumărate forme de predare - elementară, tehnică, ştiinţifică, umanistă, morală şi filozofică - ", observă George Steiner inaugural, "ne dăm foarte rar înapoi ca să medităm la minunile transmiterii de cunoştinţe, la sursele falsităţii, la ceea ce aş numi, în lipsa unei definiţii mai precise şi mai concrete, misterul predării. Ce-i împuterniceşte pe un bărbat sau pe o femeie să predea unei alte fiinţe omeneşti? Care este izvorul autorităţii? Şi invers: care sînt principalele tipuri de reacţii ale învăţăceilor? ş...ţ. Ce înseamnă a transmite (tradendere) şi de la cine către cine este legitimă transmiterea? Relaţiile dintre traditio (ceea ce ne-a fost înmînat) şi grecescul paradidomena (ceea ce ni se înmînează acum) nu sînt niciodată transparente. Poate că nu este un accident că trădare şi traducere nu sînt, din punct de vedere semantic, prea îndepărtate de tradiţie. La rîndu-le, aceste vibraţii ale sensului şi intenţiei sînt foarte active în conceptul mereu provocator de traducere (translatio). Este oare predarea, în vreun sens fundamental, o modalitate de translatare, un exerciţiu practicat printre rînduri? ş...ţ"(pp. 8-11). Răspunsurile pot fi multiple şi includerea lor într-o singură schemă ideografică - aşa cum încearcă teoreticianul de-a lungul prelegerilor sale - stabileşte, de fapt, in nuce, adevărata istorie culturală a umanităţii.

Predarea autentică implică un gest de transcendere (prin revelarea unor realităţi fiinţiale) şi, de aceea, e, în ultimă instanţă, o imitatio Dei. Simultan însă, "lecţia" trebuie considerată şi o exercitare a relaţiilor de putere: "Maestrul posedă forţa psihologică, socială şi fizică. El poate să răsplătească şi să pedepsească, să excludă şi să promoveze. Autoritatea sa e instituţională sau charismatică, ori de ambele feluri. Ea este întărită prin promisiuni sau ameninţări. Cunoştinţele ş...ţ sînt forme de putere" (p. 12). Virtutea didactică se obţine totuşi numai prin forţa exemplului şi, ca atare, histrionismul rămîne o componentă fundamentală a profesoratului. Doxa sugerează, concomitent, sofisticare şi enigmă. Explicitarea ei descrie, prin urmare, un proces iniţiatic, unde maestrul are porniri şi abilităţi de şaman. Indubitabil, profesorul reuşeşte - prin aceste coordonate subiacente efortului didactic - să supună şi să mesmerizeze. Unicitatea lui reprezintă, în fond, premisa predării, acea legitimitate absolută, din unghiul căreia maestrul devine cel ce învaţă (pe alţii) şi nu cel ce trebuie să înveţe (de la alţii), postura secundă fiind rezervată, necondiţionat, discipolului.

Exemplele istorice şi culturale oferite de Steiner alcătuiesc, cum spuneam, un veritabil "film" (diacronic) al predării, populat cu personaje cînd misterioase şi oculte, cînd exotice şi imprevizibile. Începutul se încheagă în ceea ce autorul denumeşte "naraţiunile hagiografice" despre Empedocle şi Pitagora. Influenţa acestor doi guru ai Antichităţii a fost covîrşitoare, ducînd la crearea unor şcoli de cosmografie, filozofie şi matematică, prelungite - prin filiaţii simbolice - pînă în zilele noastre. Ambii maeştri însă cunosc deteriorarea propriei autorităţi, sfîrşind tragic sau doar nedrept. Empedocle, "distrus de ura castei preoţeşti" (p. 23) ori, în alte variante, ameninţat de o gloată răsculată (împotriva tiraniei ş?ţ lui), se aruncă în vulcanul Etna (motiv literar şi psihanalitic pentru o întreagă galerie de autori, de la Matthew Arnold, poetul victorian, pînă la Gaston Bachelard, filozoful modern). Pitagora, creatorul unei adevărate "masonerii - cimentate de reguli şi tabuuri" (p. 21) -, cunoscute sub numele de etaireia, moare prin autoînfometare (ca protest îndreptat împotriva aceloraşi contemporani/discipoli revoltaţi). Autoritatea maestrului - deşi frizează sublimul într-o fază iniţială - coboară treptat către disoluţie. Identitatea discipolului (în expansiune) rămîne cauza majoră a acestei discontinuităţi.

Povestea cea mai impresionantă din volum - brodată pe amintita ruptură dintre maestru şi discipol - e cea a relaţiei lui Edmund Husserl (profesorul) cu Martin Heidegger (învăţăcelul). Cu treizeci de ani mai tînăr decît Husserl, Heidegger îi devine asistent în 1919, an cînd soseşte la Universitatea din Freiburg. Profesorul (care pierduse un fiu în primul război mondial) este încîntat de tînărul discipol pe care nu ezită să-l impună în ierarhia universitară freiburgheză. Heidegger învaţă enorm, în primii ani, de la maestru, sprijinindu-şi activitatea academică, preponderent, pe cercetarea husserliană ("ţine cursuri de introducere în fenomenologie, în fenomenologia religiei şi în lectura fenomenologică a Eticii nicomahice a lui Aristotel"; totodată, "conduce un grup de studiu al Logische Untersuchungen a lui Husserl", p. 104). Totuşi, mai curînd inexplicabil (după cum admite George Steiner), Heidegger începe să respingă autoritatea profesorului (mai întîi, în intimitate, în scrisori către prietenul său Karl Jaspers, apoi tot mai deschis, în cursuri universitare), mergînd spre un dezacord radical cu maestrul. Odată cu pensionarea lui Husserl (în 1927), Heidegger nu mai simte presiunea vreunei cenzuri emoţionale şi critică vehement opera profesorului. Mai mult, pe fondul preluării puterii de către nazişti, tînărul filozof (simpatizant al Führer-ului), noul Magnificus (în termenii lui Steiner), îşi marginalizeză complet "binefăcătorul sleit şi dispreţuit" (p. 107), de origine evreiască, interzicîndu-i pînă şi accesul la biblioteca universitară. La moartea lui Husserl, în 1938, Heidegger pretinde că e "bolnav la pat", iar, ulterior, în 1945, "în protocolul denazificării sale, îşi exprimă regretul că nu

i-a trimis văduvei lui Husserl nici măcar o scrisoare de condoleanţe" (p. 108). Deşi respingător, episodul ilustrează intensitatea (patologică, aproape) cu care discipolul doreşte să-şi exprime sinele, ieşind de sub "spiritul tutelar" al maestrului.

Investigaţiile lui Steiner nu ocolesc aceste nuanţe stranii şi, pînă la un punct, nedefinibile ale relaţiei profesor-elev. Între ele, mai pot fi amintite conţinutul erotic al imersiunii ştiinţei maestrului în receptivitatea discipolului (susţinută de o aplicată analiză a "cazului Socrate" în cultura elenistică ), complexul de libido sciendi ("patima cunoaşterii" - investigată prin intermediul unui personaj victorian feminin, creat de George Eliot, Dorothea Brooke, personaj îndrăgostit de o imagine intelectuală mai degrabă decît de un individ propriu-zis), starea de damnare a cunoaşterii (demonstrată cu ajutorul mitului faustian) şi cea de degradare a cunoaşterii (derivată din explorarea ideii de "corectitudine politică" în America actuală). Autorul are capacitatea de a sintetiza o cantitate imensă de informaţie istorică şi culturală, precum şi pe aceea de a formula judecăţi de valoare pe o suprafaţă de prezumţii teoretice practic nelimitată. Se dovedeşte el însuşi un maestru apt de lecţii revelatoare pentru orice timp şi orice colectivitate. Pentru timpul nostru şi pentru universul nostru balcanic, aş cita, în încheiere, una dintre învăţăturile lui Steiner: "O societate precum cea a profitului nelimitat, care nu-şi onorează dacălii, este una slăbită" (p. 221). Ŕ bon entendeur, salut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara