Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Legături periculoase de Nicolae Prelipceanu




În Lungul drum al zilei către noapte al lui O^Neill există o replică în măsură să ne întoarcă ochiul înăuntru: "Trecutul e aici, împreună cu noi". În Memoriile sale, gânditorul si editorialistul lui "Figaro", Raymond Aron, notează: "Je ne me sens jamais libre de mon passé". Aceste două fraze, venite din directii atât de diferite, converg, după cum se poate constata cu ochiul liber. Ele sunt capabile să ne împingă la disperare, azi, pe noi, cei care încercăm imposibilul: să ne eliberăm de trecutul nostru si al celor din jur, care ne atârnă de suflete si minti asemenea ghiulelelor de la picioarele ocnasilor de altădată. Ocnasi moderni, ai mintii si sufletului însă, si noi. Mânjiti de toată spurcăciunea vremurilor în care a trebuit să trăim. Si chiar dacă n-am scris noi Mitrea Cocor sau Bărăgan sau Desfăsurarea ori Lumina vine de la Răsărit, în adâncul sufletului, lectura acestora, fortată de programele scolare si de alte forme ale constrângerii organizate numită "educatie socialistă", se răzbună, se transformă, se transfigurează, ne face complici cu timpurile, cu cele mai murdare gesturi ale oamenilor de atunci, când existam si noi. Răsfoim cărtile Anei Selejan despre Reeducarea prin prigoană ori Literatura în totalitarism 1955-1956 (cea mai recentă) si tot ce credeam a fi uitat sau, mai ales, depăsit, se asează repede în rând cu noi, cei de azi, începe să ne toarcă la ureche. Da, sigur, "trecutul e aici, împreună cu noi". Cât despre eliberarea de propriul trecut, ce să mai vorbim?

În Cavalerul inexistent al lui Italo Calvino, cred, există un fel de Sancho Panza, un scutier nebun al nu mai putin nebunei armuri goale, care se crede ceea ce vede: se aruncă în imensa oală cu ciorbă, crezându-se materie a acesteia, năvăleste măcăind peste ratele dintr-un elesteu si altele asemenea. Dar asta e boala societătii, care ne atinge pe toti, de nici nu mai e boală: suntem ceea ce e în jurul nostru, oricât ne-am opune, oricât am sta cu nasul în cărti ca să ne salvăm sau, mai nou, cu urechile înfundate de căsti urlându-ne alte melodii. Ce e mai greu, mai complicat, e că suntem si ceea ce a fost în jurul nostru acum treizeci, patruzeci, cincizeci de ani, ba unii si ceea ce a fost acum saizeci ori mai mult. Ceea ce complică lucrurile dar complică mai ales constiintele, dând impresia abisului insondabil, atât de sondabil, vai, dacă stii cât de adânc să arunci instrumentul. Acolo, înăuntru, găsesti lumi întregi care nu mai sunt, în aparentă, pe-afară, încremenite ca acele rare cadavre care nu se descompun în pământ zeci de ani si li se întâmplă asta când sunt dezgropate si vin în contact cu aerul care nu mai e, orice ati spune, cel din timpurile lor, încheiate de mult si clasate. Ceea ce păstrăm în noi, cu voie dar mai ales fără de voie, nu vine decât într-un contact foarte mediat cu ceea ce se mai întâmplă pe afară, cu trecerea anilor. Ca-ntr-un chihlimbar gâzele altor vremi, trecutul rămâne în constiintele noastre, zeci de ani, uneori fără să ne dăm seama că el este acolo. Doar că-n vreme ce gâzele chihlimbarului nu au nici o influentă asupra acestuia, cele ce-au fost reverberează în noi, în forme extrem de subtile, nebănuite as zice, când suntem mai siguri pe noi, cei prezenti, cei fără trecut.

Dar într-o povestire de Ray Bradbury (cel cu Fahrenheit nu stiu cât), o bătrână le arată unor copii fotografiile ei de fetită si acestia o conving că fetita aceea nu e ea, nu are nici o legătură cu ea, cea de azi, e altă persoană. Această sperantă a copiilor că nu există trecut, ci doar un etern prezent intersanjabil, e mama indiferentei fată de moarte a acestora, a ideii că moartea e ceva care li se întâmplă întotdeauna altora, că i se va găsi leac până să ajungă la ei.

Altul este mobilul stergerii memoriei încercate de către "dictatura proletariatului" si anume eliberarea cugetului pentru a fi în stare să primească noul trecut, fabricat de ideologi. (Nu cântă comunistii: "sfârsiti o dată cu trecutul negru..."?) Proces comparabil cu cel ce guvernează ideea crestină că e "fericit cel sărac cu duhul", adică acela care a izgonit din cugetul său totul, golindu-l pentru a lăsa loc lui Dumnezeu. Dar între Dumnezeu si surogatul său comunist, ce diferentă? Desigur, tot infantilă ar părea si ideea comunistă a stergerii memoriei, deci a trecutului, dacă n-ar sta în spatele ei perversa idee a sădirii, transplantării, altui fel de trecut, ca-ntr-o creare de roboti.

Dar dacă sădirea noului trecut n-a reusit, în general, în proportia de masă visată de comunisti, iată că după comunism asistăm la această operatie, efectuată discret si având urmări zgomotoase: oameni care au stat cuminti, speriati sau dezgustati în tăcere, la locul lor, ani sau zeci de ani sub comunisti, se proclamă brusc persecutati, democrati, ba unii chiar dizidenti. au fost urmăriti de agenti ai Securitătii, le-au fost oprite cărtile, dacă e vorba de scriitori, desi tu îti amintesti cum acestea ieseau în ritmul permis de partid din edituri, si câte si mai câte, declarate în gura mare amicilor ori mediei. Dar tot pe ideea că trecutul e aici, împreună cu noi, e mai bine să fim văzuti în compania unuia onorabil (spune cu cine te însotesti, ca să-ti spun cine esti), fie si inventat ("...nimeni n-a s-o stie", "căci", vorba aceea, "va fi sub pălărie/ Si-apoi cine treabă are..."), decât împreună cu unul sters, chiar dacă e cel real. În plus, real nu e decât prezentul în clipa când devine trecut, trecutul, pe măsură ce înaintează îndepărtându-se de noi, devine tot mai asemănător viitorului, adică proiectului, proiectiei. As numi acest fenomen "dialectica trecutului", dacă n-ar fi vorba de un simplu fapt comercial, având ca scop vopsirea cine stie cărei ciori si vinderea ei ca papagal, transformarea ei în marfă, adică.

Ajunsi la marfă, să observăm că acest cuvânt a înlocuit, în limbajul tinerei generatii, pe vechiul misto. Acesta din urmă, credeam noi, vine din limbajul tigănesc si, de fapt, trecuse si pe-acolo, dar venind de la nemtescul "mit stock" = cu baston. Dacă în vremea de până acum, o valoare recunoscută era eleganta - un bărbat elegant, acum câteva zeci de ani, când o fi apărut expresia, trebuia musai să poarte baston - iată că, totul luând calea vânzării, marfa devine superlativul admiratiei. Cumplită decădere, am spune, noi, cei cu trecutul alături, împreună cu noi. dar ei, care n-au nici un trecut, sunt de altă părere. Ei nici nu stiu în ce dispret al lumii bune a estetilor era negustorul si obiectul activitătii sale, marfa, cum nu stiu nici că o astfel de lume a existat. De altfel urmele ei sunt tot mai rare, mai sterse.

În ultimul caz avem de-a face cu înlocuirea trecutului lexical cu prezentul scontat, visat: câstigul, marfa, vandabilă desigur, iar nu "produsă pe stoc" (fără k), aceasta din urmă nici fiind propriu-zis altceva decât un surogat al mărfii, o iluzie a ei, trecutul înlocuitor, de fapt prezentul, cândva înlocuitor al "trecutului negru". În felul acesta se sterge trecutul, dar numai în mintile celor care nu-l au încă. Noi, ceilalti, vom rămâne până la capăt nu chiar robii lui, dar, oricum, legati cu fire mătăsoase, catifelate, de el. De proletcultism, de realism socialist, de evadarea în cultură, de tot ce am fost si, vai, nici nu mai suntem.