Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Lexicografice şi bisericeşti de Rodica Zafiu


Terminologia bisericească e lacunar şi uneori chiar incorect prezentată în multe dintre dicţionarele noastre moderne; acest lucru e poate chiar mai evident pentru lexicul catolic decît pentru cel ortodox. Se ştie că în română există o formă de sinonimie, cu explicaţii istorice şi conotaţii stilistice, între termeni echivalenţi în esenţă, dar marcaţi de apartenenţa la limbajul religios ortodox, respectiv catolic: duh şi spirit, spovedanie şi confesiune etc. Termenul ortodox e adesea de origine greacă, intrat de obicei în română prin filieră slavă, sau pur şi simplu slav; în schimb, cel catolic e un împrumut latino-romanic dintr-o fază mai tîrzie din evoluţia limbii. în unele cazuri, specializarea e clară, termenii evocînd fără ezitare cadrul lor confesional; în altele e posibilă folosirea a cel puţin unul din cuvinte în ambele contexte; evident, o bună parte din termeni (slujbă, preot, episcop etc.) sînt valabili pentru ambele discursuri. Analiza lexicală ar trebui să distingă între diferitele situaţii (rozariu e specific catolic, dar ar fi de verificat în ce măsură mătănii, chiar dacă preferenţial ortodox, se poate folosi, într-unul din sensurile sale, în ambele contexte). Incertitudinile terminologice se reflectă, în scrisul actual, în anumite confuzii lexicale sau în graba de a prelua termeni şi atunci cînd nu e nevoie de ei. într-un citat din publicistica actuală - "Un milion de fideli au participat la missa solemn? oficiat? de Pap?" (România liberă 2254, 1997, 4; sublinierile îmi aparţin), cuvîntul fideli a fost folosit în mod destul de neinspirat în loc de credincioşi. în română, adjectivul fidel nu se foloseşte, ca substantiv, cu acest sens; în mod evident, e vorba de o traducere (cf. it. fedeli "credincioşi") şi de tendinţa jurnalistului de a păstra ca atare termenii pe care îi simte legaţi de ritul catolic. Mai interesant e cazul formei missa: un cuvînt fundamental al vieţii religioase creştine, care circulă în româna actuală cu multe oscilaţii; mai grav e că acestea nu sînt limitate de dicţionarele noastre, care de fapt sporesc confuzia lexicală. în textele contemporane, cuvîntul apare în formele mesă, misă sau chiar missă (cu sau fără majusculă): "Patriarhul... a participat la o miss? catolic?" (Dilema 295, 1998, 6); "o mes? la care a slujit Papa Ioan Paul al II-lea" (Libertatea 2176, 1997, 11); "dimineaţă vin aicea să celebrez Misa"; "celebrez aici, în capelă, Misa, în fiecare zi"; "duminică ţin, fiecare a doua duminică în limba germană, Misa solemnă" (S. Vultur, coord., Germanii din Banat prin povestirile lor, Paideia, 2000, p. 97-98). într-o carte recentă - V. Răducă, Ghidul creştinului ortodox de azi (Humanitas,1998) - , în capitolul "Ce este Liturghia?", apare explicaţia "aceeaşi slujbă este denumită de catolici Missa" (p. 109; forma e subliniată ca atare în text). Evident, oscilaţia se explică prin preluarea formei din diverse limbi moderne (dicţionarele indică it. messa, fr. messe, germ. Messe) sau a celei latine (missa), limbă a serviciului religios catolic pînă tîrziu (de altfel, denumirea provine de la cuvintele cu care se încheia slujba - "ite, missa est" - "mergeţi, a fost trimisă/împlinită" - , în care missa e formă de participiu a verbului mittere "a trimite"). Dacă încercăm să verificăm preferinţa dicţionarelor noastre pentru o formă sau alta a cuvîntului, descoperim şi unele "oscilaţii" de conţinut. în dicţionarele de după război, ca efect al cenzurii ideologice, prezenţa termenilor bisericeşti (şi cu atît mai mult a celor catolici) e redusă la minimum. Aşa se face că în Dicţionarul limbii române moderne (DLRM, 1958) nu apar nici mesă, nici misă; chiar liturghie e definit, cu o concizie exagerată, în mod foarte general: "principala slujbă bisericească creştină". De altfel, în acelaşi dicţionar slujbă e explicat ca "serviciu religios", iar "serviciu divin (sau religios)" e definit ca "slujbă religioasă": perfect exemplu de circularitate non-informativă. Litera M (tomul VI) din dicţionarul academic (DLR) apare în 1965: articolele sale, utile pentru atestări şi citate, nu sînt tocmai satisfăcătoare în formularea definiţiilor care ne interesează. Astfel, mesă (ilustrat printr-un citat din N. Filimon) este doar, în mod vag şi generic, "numele unei slujbe religioase care se oficiază în biserica catolică, în altar". Forma misă este echivalată, într-un prim sens, cu mesă (la care sînt mai multe trimiteri la texte şi dicţionare ardeleneşti, începînd cu Bariţiu), dar apare şi cu un al doilea înţeles, de "compoziţie muzicală pentru cor şi solişti, adesea cu acompaniament instrumental, scrisă pe textul tradiţional al liturghiei catolice". în DEX (1975 şi 1996), mesă e "(la catolici şi luterani) liturghie"; la misă, în schimb, e păstrat doar sensul "compoziţie muzicală polifonică pentru cor şi solişti, scrisă pe textul liturghiei, care se cîntă în timpul serviciului religios catolic"; iar liturghie e "principala slujbă bisericească creştină (oficiată în zilele de sărbătoare)". Mai detaliată (dar formulată din perspectivă exclusiv ortodoxă) rămîne, desigur, explicaţia din vechiul dicţionar academic (DA), pentru care liturghie (din slava veche, la origine din gr. "serviciu public") e "partea principală (a doua, după "utrenie") a serviciului divin oficiat în chip solemn de preot în biserică în duminicile şi sărbătorile mari de peste an şi în timpul cărora se săvîrşesc sfintele taine şi se preface pîinea şi vinul în trupul şi sîngele lui Isus Hristos". Pentru noile ediţii ale dicţionarelor noastre, termenii bisericeşti ar trebui reluaţi cu atenţie, pentru a primi definiţii din care să rezulte cu mai mare precizie şi fineţe identităţile şi diferenţele confesionale.