Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Liber, îndrăgostit, visător de Ioana Pârvulescu


Poemele lui Gellu Naum atrag cititorul spre o experienţă puternică, spre o lectură de esenţă specială, în care, repetînd creaţia, cititul presupune simultan libertatea, dragostea şi visul. A citi fără să trădezi spiritul acestor poezii înseamnă a te lăsa prins în jocul visului, a fi îndrăgostit cînd citeşti, a trăi liber în poem ca în singurul univers adevărat. De aceea cred că această carte*, Ascet la baraca de tir, în care sînt incluse versuri care umplu peste treizeci de ani de viaţă, nu trebuie citită ca o simplă antologie şi nu trebuie socotită, în nici un caz, un instrument pentru istoricul literar. Ca pentru toţi suprarealiştii, şi pentru Gellu Naum istoria literară este, probabil, o noţiune dintr-o lume străină, rece şi antipatică: lumea comună, lumea nepoetică. Poetul a ezitat îndelung nu numai în privinţa selecţiei, ci şi a reordonării volumelor: cronologia adevărată este cea interioară, care nu are nimic de a face cu calendarul. Gellu Naum, cel din anul 2000, se recunoaşte în anumite poeme, cheamă anumite clipe privilegiate, are şansa altui hazard poetic, poate fi altul rămînînd totuşi cel de odinioară. O asemenea "antologie" nu este o sumă de cărţi anterioare, puse cap la cap, ci o carte surprinzător de nouă, întrucît carnea cuvintelor ei a crescut pe altă osatură, pe alt vis.

Zidit de viu în zidul convenţiilor şi al obligaţiilor vieţii obişnuite, ale cărţii obişnuite, cititorul are şansa de a redeveni, în universul lui Gellu Naum, un om înspăimîntător de liber. Va descoperi repede că toate legile, de la cele fizice la cele metafizice, de la cele lexicale la cele sintactice sînt aici abolite. Ca şi cum poetul ar fugi neîncetat din orice spaţiu, care poate fi presupus şi supus, spre alte locuri în care totul e mirabil şi imprevizibil. Pentru că numele vechi te prind în lanţuri, lucrurile sînt numite arbitrar. Fiecare poem este scris într-o limbă de unică folosinţă, un limbaj prin care poetul comunică o singură dată. Cititorul trebuie să înveţe atîtea limbaje cîte poeme citeşte. Şi dacă, într-un fel, aceasta e caracteristica poeziei în general, la Gellu Naum experienţa se face într-un mod violent şi complet.
Totul poate începe de la punctuaţie. Nu există nici un punct în această lume, pentru că nimic nu reprezintă un început absolut şi mai ales nimic nu se sfîrşeşte cu adevărat. întrebarea, exclamaţia, pauza, suspensia sînt toate pure virtualităţi, concretizate la libera alegere de cititorii "cotropiţi de un ecou nedesluşit". în mod straniu, paranteza, de pildă, poate exista fără a fi fost vreodată deschisă sau închisă. "Să reintrăm în paranteza pe care n-am s-o închid niciodată" este titlul unui poem fără nici o paranteză grafică. Literele mari apar după regulile hazardului, fie el sau nu obiectiv. Singura "gramatică" valabilă într-un univers pur poetic este "gramatica labirintului". Labirintul ca întretăiere de drumuri, unele cu ieşire, altele fără, ispite înşelătoare care fac ca foarte greu să fie nu primul, ci al doilea pas, "al doilea cuvînt", adică cel care presupune opţiunea unei direcţii. Gramatica labirintului e incredibil de apropiată de gramatica poeziei lui Gellu Naum: maximum de semnificaţii posibile (drumuri) într-un minimum de spaţiu. Cel care se lasă prins în labirint ca-ntr-o pînză de păianjen va căuta să scape spre centru, fără să fie vreodată sigur că este pe calea cea bună, că a ajuns acolo unde presupune existenţa a ceva de preţ. Experienţa labirintului este una iniţiatică, iar a o face înseamnă a te transforma pe neobservate. Poemul Gramatica labirintului (din ciclul Melancolia dezvoltării) este el însuşi un labirint de sugestii al căror centru scapă mereu, o experienţă menită să-l schimbe pe cel care o face primul, un eu căutîndu-şi drumul în text:

înainte de a muri mama avea o barbă de patriarh îi crescuse între timp
Mă încuia în pod într-o imensitate albă într-o pădure fără amintiri

atunci aparţineam comunităţii sigure adeseori pierdută şi oricum
invizibilă aflată undeva în prelungirea noastră într-un ţinut în
care mă plimbam prin limpezimi şi umbre venite de departe

nedefinit ca o răcoare (vorbesc de mine din obişnuinţă)
acolo o femeie uriaşă mă obliga să-mi port barca pe piept
Reinventa DISCONTINUITATEA

Firul de iarbă neacoperea castelul

Rotaţia se şi evaporase

de câte ori mă vizita îmi scutura covorul bea din mine ca dintr-o găleată de lemn
era un cui acolo care vorbea cu noi

Imensitatea inclusă în micul spaţiu delimitat de cuvintele acestui poem, pădurea fără amintiri (pădurea e un labirint, iar labirintul face amintirea inutilă, pentru că totul seamănă), comunitatea pierdută şi invizibilă, situarea imprecisă, undeva, depărtarea, nedefinitul, discontinuitatea construiesc, toate, mandala labirintului. Care să fie centrul acestuia ? Moartea (mamei) ? Teama ? Femeia (mama sau femeia uriaşă ?) Dragostea care face castele (poate de nisip) şi scoate "barca" inimii din piept? Toate drumurile par bune şi toate pot fi greşite. Cititorul care-şi închipuie că ştie centrul absolut este sau din cale afară de orgolios sau din cale afară de naiv. Dar - şi aici este frumuseţea acestui tip de lectură-trăire - el va descoperi un centru care-i aparţine, se va descoperi pe sine în poem. Şi va afla, de pildă, că în mandala labirintului său erosul se învecinează cu moartea, sau că dragostea face ca lucrurile neanimate să capete suflet şi glas.
Dacă omul matur se poate înfiora de prea multă libertate, se poate simţi nesigur în absenţa convenţiilor cunoscute, există o vîrstă a tuturor posibilităţilor, a tuturor libertăţilor. Este vîrsta inocenţei (fie ea copilărie, adolescenţă ori tinereţe, fără nici o legătură cu vîrsta "în ani"), vîrsta eternă a vocii din poemele lui Gellu Naum. Totul este posibil, totul este egal adevărat (în lumea copilăriei ficţiunea şi realitatea nu pot fi distinse, totul se descoperă, dar nimic nu este încă stabilit definitiv) şi universul funcţionează după legile pe care i le atribuie inocentul: oamenii, zeii, îngerii convieţuiesc paşnic, decorul se schimbă într-o clipă, mlaştina se preface în salon cu picturi pompeiene sau în pod de casă, grădina conţine o fîntînă arteziană şi un scaun. Asociaţia liberă şi inexplicabilul aparţin subconştientului şi visului, poate de aici frecvenţa "mlaştinilor" fertile din această poezie. Tatăl domină un timp lumea inocentului, dar paricidul poetic va fi totuşi comis: volumul Tatăl meu obosit (1972), scris în "versete" ale unei biblii inventate ad-hoc, este în acelaşi timp o înviere şi o ucidere plină de dragoste a chipului patern, căci, fireşte, "mă săturasem de atîta tată".
Ca să se elibereze de apăsarea cuvintelor mari, de piatra de mormînt a noţiunilor grave, Gellu Naum a inventat o metodă proprie. Din cînd în cînd, în cuvintele-cheie strecoară o literă greu de pronunţat, un h ca un demon jucăuş, care transformă poetul în pohet, poemul în pohem, fiinţa în fihinţă, moartea în moahte şi chiar, în Zenobia (nu poemul inclus în această antologie, ci prelungirea lui romanescă), romanul în homan. Monica Lovinescu socotea litera h apărută în asemenea cuvinte drept "iscălitura inconfundabilă" a lui Gellu Naum. într-adevăr, iar în această iscălitură se poate citi totul: libertatea de a crea cuvinte noi şi libertatea de a crea lumi noi care există de fapt în configuraţia lumii vechi, însă trebuie scoase la suprafaţă, aduse în suprarealitate. Dar se mai poate distinge în această "semnătură" una din trăsăturile mai puţin discutate în legătură cu Gellu Naum: umorul, rîsul poetului, care pune în cauză înseşi temeliile lumii. De altfel nu numai h strică ordinea lumii, există şi alte litere care creează dezordinea, jocul hazardului şi zîmbetul adesea răutăcios al acestuia. Tot alfabetul trebuie schimbat:

La litera P redeveneam pohet Mă aşezam la rând după alfabet şi aşteptam
La litera N spuneam Năsaţi-mă în pace [...]
Procream în mod misterios apoi încercam să-mi distrug sau
să-mi imortalizez progeniturile

(Tatăl meu obosit)

Nu în ultimul rînd există între literele cu încărcătură personală, între literele-amprentă, acel l care s-a strecurat în prenumele poetului. Acest l mic s-a născut dintr-un L mare, iniţiala numelui unei femei, Ligia.
Biografii o identifică pe Ligia drept soţia poetului. Dacă în realitatea tuturor această identitate nu este greşită, în cea a poeziei, în care biograficul este simplă sursă de confuzii, Ligia este mult mai mult decît soţie: este iubită, este adiere de femeie. E femeia micuţă şi în acelaşi timp uriaşă, pentru că adună trăsăturile tuturor femeilor din poemele şi din proza lui Gellu Naum: mama, domnişoara L (coristă), domnişoara Lola, Domnişoara Peşte, episodica "femeie cu trei copii", mai des întîlnita Catherine Mahoney, actriţa, "privitoarea sau doamna cu voaletă" şi "cu sînii acoperiţi de fluturi", necunoscuta, mireasa, ispita, femeia unică şi femeia ca toate femeile (ceea ce pentru Gellu Naum înseamnă miraculoasă). Inclusă recent într-o carte despre iubitele celebre ale suprarealiştilor, Ligia-Zenobia este femininul din sufletul poetului, anima lui. E prezentă pretutindeni unde e prezentă dragostea, veghează la "menţinerea dragostei în lume".
Lumea supra-reală, "schimbarea lucrurilor" este creată de puterea emotivităţii, de tainice energii sexuale. într-un interviu acordat cu puţin timp înainte de apariţia antologiei Ascet la baraca de tir, Gellu Naum face o mărturisire care poate fi citită ca un adevărat credo al poetului suprarealist: "La vîrsta de patru ani am învăţat să citesc şi tot la patru ani am avut prima unire sexuală cu o fată. Nu mă laud cu acest lucru. Aveam nişte puteri serioase încă de la vîrsta aceea şi băieţii de pe stradă simţeau acest lucru şi mă ascultau. De pildă, ne plăcea nouă mult ideea de furtună. După primul război, subsemnatul inventase chiar şi un joc. Ne întîlneam la un colţ de stradă şi porneam de acolo urlînd: "Vine furtuna, vine furtuna!" Şi, într-adevăr, în cîteva minute se adunau norii. Ştiam prea bine că în mine există o legătură strînsă între cuvintele pe care le rosteam şi puterile de care am pomenit. Ceilalţi copii se speriau, începeau să plîngă, dar eu le spuneam: "Nu plîngeţi! N-o să înceapă ploaia pînă cînd nu ajungeţi acasă". Rămîneam acolo pînă plecau toţi şi atunci o porneam şi eu. Nu mă grăbeam, dar în momentul în care închideam uşa după mine, începea şi ploaia: cu tunete, cu fulgere...Credeam sincer că eu provoc toate astea. Şi astăzi mai cred". Poetul-magician există în toate ritualurile de amor din poezia lui Gellu Naum, dar este dublat de iubita-magiciană, a cărei figură are misterul femeilor ascunse sub plase dense, din fotografiile lui Man Ray. Poemul care dă titlul antologiei, Ascet la baraca de tir, din volumul Descrierea turnului (să fie turnul de fildeş, turnul de cărămidă, turnul literelor ori turnul vechilor menestreli, în care sînt închise iubitele infidele?) este descrierea unui asemenea ritual magic. Sub puterea lui, lumea recognoscibilă a Bucureştiului devine de nerecunoscut, timpurile se amestecă, realitatea şi halucinaţia se suprapun:

Dimineaţa şi seara stăteam la baraca de tir câştigam obiecte
lei albi pe care îi dăruiam cu generozitate
odată a venit o persoană avea sprâncene pictate
o iubeam nemaipomenit aşteptam să-mi vorbească
avea o plasă neagră pe picioare
o îmbrăcam mă plimbam cu ea prin oraş
[...] ea îmi punea o mică mână pe umăr pe calea Floreasca
pe acolo nu mai ştiu când fusese un hipodrom noaptea se mai auzea tropotul cailor
câte un jockeu trecea plângând în hohote prin mijlocul străzii
eu nu scoteam o vorbă ea mă ţinea de umăr [...]

Titlul poemului este de o ambiguitate ironică: asceza e totuna cu voluptatea, iar baraca de tir devine unul din multele semne pe care doar dragostea (totdeauna atît de paşnic agresivă) ştie să le descifreze. Dar în acelaşi timp este un titlu grav: oricît de încărcate de erotism ar fi, poemele lui Gellu Naum sînt şi o asceză, poate un exerciţiu de umilinţă, o pregătire pentru intrarea în "Partea Cealaltă", în tărîmul poeziei pe care nimeni, nici măcar poetul nu poate fi sigur că-l atinge în alte clipe decît în cele faste, în alte clipe decît atunci cînd acest tărîm se lasă de bunăvoie atins.
îndrăgostitul creează o lume "cu limpezimi şi umbre" în care totul e hieroglifă şi şoaptă, reverie şi tăcere. Dragostea stă sub semnul gemenilor. Identitatea lui sau a ei îşi proiectează în oglinda lumii un geamăn, trupul îşi găseşte dublul, iar eu şi tu îşi împart la doi bunurile întregului univers. Poemul Semne şi şoapte (din volumul Lucrurile în apă, 1994) se încheie în şoaptă (şoapta genezei) cu un vîrtej de cercuri concentrice:

la mijloc într-un singur cearcăn un ochi era al meu altul al tău
ne îndreptam spre fericirea fumului de cânepă
"nu-mi amintesc nici ce eram nici cine sunt" spuneai
şi aşteptam a opta lună când apare laptele

"în ce mă priveşte trăiesc realitatea şi visul în mod egal şi reuşesc să intru într-o realitate-vis", explica Gellu Naum unuia dintre intervievatorii săi. La umbra reveriei poetului, la umbra visului izbucnit în fiecare poem, cititorul este ispitit cu somnul raţiunii. Un somn binefăcător, care recuperează din apele inconştientului monştri de frumuseţe. De fapt cititorul rămîne de obicei pe margine, deoarece în lăuntrul visului sau al reveriei (care e mai puternică, tocmai pentru că se face cu ochii deschişi) are acces numai poetul şi numai în răstimpul fulgurant al creaţiei. Ceea ce răzbate în afară şi poate fi perceput este asemenea amintirii care-ţi rămîne despre vis, la trezirea din somn: "pulberi" de glasuri şi de umbre, distanţe imprecise, senzaţia unor prezenţe, bucurii difuze, teamă, impresia că cineva te trage cu nespusă tandreţe înapoi şi regretul că nu poţi să rămîi acolo. Elementele din care e făcut visul poetic fuzionează precum culorile unui desen în acuarelă, se contaminează sau se asociază sfidător şi incontrolabil. Uneori au gustul nopţii:

Arbore al metalelor urmând calea umedă
până la polul sau centrul în care
toate lucrurile au gustul nopţii
suflu solar ascuns în nodul de piatră
fecioara care mai aşteaptă
fragila visătoare ca o putere fără claritate
printre rigidele forme ale gestului [...]

Doar densitatea mai mare a unuia sau a altuia dintre elementele de bază ale lumii visului poate fi percepută în trecerea de la un volum la altul: în poemele din Malul albastru culoarea şi limpezimea, în Lucrurile în apă acvaticul, în Pasageri în tranzit mişcarea, trecerea, în Faţa secretă a suferinţei vegetale natura în adîncimea cărnii ei, în Faţa şi suprafaţa din nou o anume "adîncime" a lucrurilor etc. Dar asemenea distincţii sînt de obicei reductive. Mai aproape de versurile lui Gellu Naum se află zonele care de-limitează lumea, care o sporesc: dimensiunea umană a vegetalului, spaima ierbii, visarea copacilor, sînii reliefului, suferinţa sevei, apoi dimensiunile vegetale ale umanului, la care a fost sensibilă în special generaţia scriitorilor noştri interbelici ("poate sunt sămînţa sau aripa unui stejar"), "înălţimea" mişcării pe orizontală, reveria acvaticului, faţa şi supra-faţa lucrurilor. Suprafaţa nu este coaja, partea exterioară a lucrului, ci (ca în perechea real-suprareal) este un spaţiu aflat dincolo de faţă, o faţă calitativ superioară feţei. Tocmai de aceea poetul poate pătrunde în adîncimea suprafeţei. în poemele lui Gellu Naum nu se regăsesc efemerele contexte ale imediatului, ci lumea ciudată care se află dincolo de ele. Alunecarea dinspre faţă spre supra-faţă este asemenea cu surparea trupului în vis, este deschiderea spre misterul unei lumi necunoscute:

Poate că într-o bună zi voi merge şi eu la o şcoală de uriaşi
unde voi dobândi măsura 58 la pantofi
atunci pe sub copacii visători voi auzi
cum se zbat aripile de fier ale fluturilor
fierul lovit de fier cu chiot care clatină iarba
crescută la umbra noastră pe iarbă

atunci probabil că se va petrece şi o cutremurare
iar crengile copacilor visători răstigniţi pe fulgere mă vor îmbrăţişa
şi frunzele de marmură mă vor privi
învăluindu-mă în tragica lor neclintire

(Copacii visători, vol. Faţa secretă a suferinţei vegetale)

înainte de a fi un spectacol conştient, orice peisaj este o experienţă onirică, afirmă Bachelard în L'Eau et les rêves şi confirmă versurile lui Gellu Naum. Diferenţa dintre peisajul pe care-l poţi contempla conştient şi cel atins cu antenele vibratile ale visului este una de adîncime. Există un stadiu preconştient al percepţiei, lumea presimţirii, a intuiţiei, a pre- sau supra- gîndirii. Pasul următor, cel al ordonării convenţionale şi raţionale a lumii, care ar risipi cercănul şi ceaţa misterioasă, nu există. Nu este vorba de un refuz de a merge mai departe, ci de o imposibilitate, căci apele visului şi cele ale realităţii sînt definitiv amestecate, ca vinul turnat în apă. Semne ale unei lumi psihedelice invadează peisajul: "vocea [...] albastră", "o respiraţie de rouă", "panglici de apă", "umerii acoperiţi de pene" "întunericul încolăcit pe umeri", "uşa casei rece ca zăpada", "cuţitul cununat", "femeia de porţelan", "coroana pătrată". Nimic simbolic în acest paradis artificial, unde fiecare semnificaţie e intens subiectivă, deci irepetabilă. Privirea se izbeşte de consistenţe diferite: străveziu, umbră, lemn, translucid, sînge, rîu, lacrimă. Din atmosfera halucinantă a poemelor lui Gellu Naum nu lipseşte melancolia calmă, ca tăcerea apelor adînci, a apelor nocturne, a oceanului primordial sau final:

Printre atâtea obiecte străvezii
ne vom începe hibernarea veşnică
ascunşi în bezna pajurei paterne

şi vom dormi acolo cu vaga presimţire a plutirii
până la ultimul pătrar de lună
când cel care încuie porţile ne va conduce spre a patra
scorbură sacră.

(A patra scorbură, vol. Lucrurile în apă)

Poezia lui Gellu Naum se naşte sub semnul unui "alt bine şi alt rău", sub semnul imprevizibilului. Poetul liber, îndrăgostit, visător îşi atrage cititorul spre aventura libertăţii, a dragostei şi a visului. Accesul spre lumea poeziei lui Gellu Naum este posibil abia cînd cele trei experienţe devin una singură. Această lume-labirint, fără semne de orientare şi de punctuaţie se află totuşi sub un neliniştitor semn de întrebare: s-a întors vreodată cineva de acolo?


* Textul reprezintă postfaţa la antologia Ascet la baraca de tir, în curs de apariţie la Editura Fundaţiei Culturale Române.