Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

In 1992, într-un articol din Associated Press intitulat "Stai prost cu gramatica? De vină e genele!", editorialistul James Kilpatrick scria: " ş...ţ Biologii cred că o singură genă dominantă controlează capacitatea de a învăţa gramatică. Un copil care spune oamenii e răi nu e în mod necesar prost. ş...ţ. Copilului pur şi simplu îi lipseşte ceva din cromozomi". Apoi adăuga că nu va trece mult pînă cînd oamenii de ştiinţă vor izola o genă pentru ortografie, una pentru citit, alta pentru închiderea televizorului şi aşa mai departe. Colega sa de branşă, Erma Bombeck, i-a ţinut isonul în aceeaşi notă ironică: "Nu m-a surprins prea tare să aud că acei copii care nu pot învăţa gramatică nu au o genă dominantă... Mai demult, soţul meu a predat engleza la liceu. Avea cîte 37 de elevi fără gena gramaticii într-o clasă."(Pinker, 50).

Scopul acestui eseu nu este de a arăta felul în care presa răstălmăceşte descoperirile ştiinţifice. Mai interesant ar fi, cred, să vedem ce se află cu adevărat în spatele acestor declaraţii.

Revoluţia chomskiană

Modul în care bebeluşii învaţă limba maternă a fost şi rămîne un subiect de adînc interes pentru psihologi şi lingvişti deopotrivă. Pînă acum, toate teoriile referitoare la acesta au fost propuse, cu o singură excepţie, de către psihologi. Ele sînt în mod esenţial centrate pe modele behavioriste, în care imitaţia şi întărirea au un rol esenţial. Teoriile mai recente se bazează pe metafore greoaie ale creierului. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu a reuşit să explice problema logică a învăţării limbii, numită şi "problema lui Platon".

Platon se ocupă de acest lucru în dialogul Meno. Meno spune: "Cum poţi investiga ceea ce nu ştii? Care dintre lucrurile pe care nu le ştii ţi-l vei face obiectul cercetării ? Chiar dacă dai peste el, cum vei şti că e lucrul pe care nu-l ştiai?" Problema lui Platon este prăpastia dintre experienţă şi cunoaştere. Copiii ajung să aibă o bogată cunoaştere lingvistică, devenind capabili să construiască un număr infinit de enunţuri, deşi ei aud în jurul lor un număr finit de propoziţii. Pentru a umple golul, trebuie să arătăm fie că ei au mai multă experienţă decît credeam, fie că au cunoştinţe din altă sursă. Noam Chomsky este singurul lingvist care a propus o teorie a însuşirii limbii materne. El spune că există o uriaşă disproporţie între informaţia lingvistică primită (ceea ce copiii aud) şi rezultat (informaţia relevată de limba vorbită). Cauza acestui fenomen este, crede Chomsky, nu una externă (comportamentul), ci una internă, şi anume principiile înnăscute. Cum a ajuns, însă, lingvistul american să-şi pună astfel de probleme?
Iniţial, lingvistica a însemnat fonetică şi fonologie, întrucît sunetul (fonemul), palpabil şi ireductibil, era o unitate formală ce putea fi studiată, la fel ca atomul din fizică. Pe măsură ce cunoştinţele s-au acumulat, s-a trecut la studiul morfologiei, apoi, fireşte, la sintaxă. Chomsky a trecut însă dincolo de studiul modului în care se structurează unităţile lingvistice de la simplu la complex, propunîndu-şi să descopere principiile care stau la baza structurilor sintactice - cu alte cuvinte, de ce acestea se ordonează într-un anume fel şi nu în altul, şi asta nu doar în limba sa maternă, engleza, ci în orice altă limbă naturală. Mersul acesta, înspre adînc, l-a condus inevitabil la relaţionarea limbii cu mintea, stîrnind discuţii aprinse între lingvişti cînd a început să susţină că cea mai importantă contribuţie pe care lingvistica şi-ar putea-o aduce ar fi să studieze mintea omenească. Acesta a fost un moment de adevărată ruptură cu trecutul: cel mai notabil lingvist al vremurilor prezente îşi exprimă credinţa că limba este "o oglindă a minţii", iar studiul structurilor limbii poate furniza informaţii despre structurile ascunse ale acesteia din urmă.

Scurt şi concret, Chomsky susţine că, dincolo de varietatea de suprafaţă a limbilor pămîntului se află principii şi reguli care sînt universale. Universalitatea nu e conferită în mod extern, de vreo tradiţie sau consens, ci intern, de informaţia conţinută în ADN-ul fiecărui vorbitor de pe Pămînt. Orice copil se naşte cu un Mecanism de Achiziţie a Limbii (LAD - Language Acquisition Device), care îl ajută pe acesta să înveţe limba umană pe care o aude în mediul înconjurător repede şi fără instruire specifică. Acest lucru nu înseamnă că limba este înnăscută: capacitatea de învăţare, însă, da. În opinia lui Chomsky, limba este un foarte eficient sistem de procesare a informaţiei. Deşi vorbirea (performanţa) poate fi dezordonată şi coruptă, în adîncime prevalează ordinea şi regulile (competenţa). Limba este protejată împotriva întîmplării prin gramatică - aceasta acţionînd ca un veritabil mecanism anti-hazard prin codurile sistematice pe care le conţine. Există milioane de gramatici posibile. În spatele lor se află gramatica universală (UG), un principiu codificator suprem localizat în creier - nu o gramatică în sine, ci o teorie a gramaticilor, un set de ipoteze despre ele, care specifică, aidoma unui program de computer, ce este posibil şi ce nu este posibil în limbă. Aceasta este cauza pentru care, din puţina şi haotica informaţie transmisă prin limbajul adulţilor, copiii ajung la gramatica propriei limbi materne într-un timp atît de scurt. Acesta este motivul pentru care limba poate genera o infinitate de mesaje, avînd la dispoziţie un număr limitat de cuvinte. În fine, exact din această pricină, cel mai prost om de pe Pămînt ajunge să vorbească, pe cînd cea mai inteligentă maimuţă de pe aceeaşi planetă, nu.
Dovezi în sprijinul ineismului

În ultimele decenii, mai multe tipuri de dovezi au venit în sprijinul acestei ipoteze a lui Chomsky (numite, în literatura de specialitate, "nativism" sau "ineism"). Un prim set e furnizat de cercetătorii care au studiat însuşirea limbajului semnelor de către copiii cu deficienţe de auz. În psihologia de astăzi este documentat faptul că orice copil normal şi sănătos învaţă limba maternă, oricare ar fi aceasta, trecînd printr-un număr de stadii bine definite, care se succed mereu în aceeaşi ordine: vocalizare, gîngurire, stadiul holofrastic (în care se articulează doar un singur cuvînt pentru întregul mesaj), apoi stadiul cu două cuvinte, şi, în fine, stadiul telegrafic. Copiii surzi vocalizează şi gînguresc la fel ca orice alt copil fără probleme. Însă, privaţi fiind de sunete care să provină din mediul înconjurător, amuţesc curînd. Dacă un astfel de copil se naşte într-o familie în care ambii părinţi sînt surzi şi folosesc limbajul semnelor, copilul va învăţa limbajul semnelor în acelaşi fel în care copiii care aud învaţă limba vorbită : gînguresc cu mîinile, trec prin stadiul holofrastic, apoi prin următorul şi, în fine, ajung la stadiul telegrafic (limbajul semnelor este plin de elemente de gramatică, permiţînd utilizatorilor săi să exprime absolut tot ceea ce doresc). Dacă părinţii nu stăpînesc prea bine limbajul semnelor, copilul tot îl va învăţa şi va deveni mai bun decît părinţii săi. Dacă părinţii nu folosesc deloc limbajul semnelor, copilul se va agăţa de orice gest făcut de aceştia şi va dezvolta propria limbă de semne. O limbă rudimentară, cu reguli rigide, care va progresa încet pînă la un anumit punct după care, din pricina lipsei de interacţiune, totul se va opri (Trask, 176).

Un al doilea set de dovezi vine din sfera sociologiei, care aduce în discuţie modul în care apar limbile pidgin şi creole. De-a lungul timpului, oameni din diferite părţi ale lumii, care vorbeau limbi total diferite, s-au găsit la un moment dat adunaţi în acelaşi loc (de exemplu, africanii aduşi ca sclavi în America de Nord, sau oamenii veniţi de pretutindeni în Hawaii ca să muncească pe plantaţiile de trestie de zahăr). Neavînd nici o limbă în comun, toţi au reacţionat mereu în acelaşi fel: şi-au creat una nouă. Această nouă limbă era un sistem de comunicare foarte elementar, rudimentar, alcătuit din cuvinte şi fragmente luate din cîteva limbi diferite şi însăilate laolaltă într-un fel cam grosolan. Cu un vocabular foarte redus şi o gramatică inexistentă, această limbă, numită pidgin, nu era limba maternă a nimănui, şi era folosită numai în relaţiile de lucru.

Derek Bickerton, profesor la Universitatea din Hawaii, demonstrează că, în multe cazuri, limba pidgin este transmutată: după un timp, oamenii care o folosesc se însoară şi au copii. Aceşti copii se joacă cu alţi copii din comunitate, şi orice limbă ar vorbi ei acasă (limba maternă a părinţilor lor), afară pot folosi numai pidgin. Dacă expunerea la limba pidgin are loc în perioada de achiziţie a limbii, un fenomen foarte interesant are loc: copiii transformă limba pidgin într-una adevărată. Îmbogăţesc vocabularul cu cuvinte noi, construiesc un sistem gramatical cu timpuri verbale şi subordonare, pînă cînd pot să vorbească despre orice vor ei. Noua limbă se numeşte creolă, iar copiii care au creat-o sînt primii ei vorbitori nativi.

Şi mai multe dovezi vin din neurologie: în anii 1960, Eric Lenneberg formulase deja ipoteza fundamentului biologic al limbii. El sugera atunci că orice copil se naşte cu capacitatea distinctivă de a învăţa limba umană, anulată de către organism în jurul vîrstei de 12-13 ani. Aceasta a fost numită ipoteza vîrstei limită, ea implicînd existenţa unei perioade critice pentru învăţarea limbii materne. Dacă în acest interval copilul nu a beneficiat de o amplă expunere la limba vorbită şi la interacţiune socială, după această vîrstă acest lucru devine imposibil.
Pentru demonstrarea unei atari ipoteze, cineva ar trebui să izoleze un copil imediat după naştere şi să nu lase pe nimeni să-i vorbească timp de 13 ani, după care să încerce să-l înveţe să vorbească, să vadă ce se întîmplă. Un experiment nebunesc de felul celui descris este imposibil de efectuat, însă istoria înregistrează un mare număr de cazuri în care copiii au fost crescuţi de animale sau de părinţi demenţi care au făcut exact acest lucru (dar fără vreo curiozitate ştiinţifică).

Primul caz documentat datează din anul 1799, cînd, în pădurile din Aveyron, în Franţa, a fost găsit un băiat de vreo 12 ani. El a fost luat de doctorul Itard şi menajera acestuia, doamna Guerin, l-au numit Victor, iar doctorul a încercat să-l civilizeze, deoarece copilul se purta ca animalele sălbatice. Au fost făcute eforturi uriaşe, care şi-au atins ţinta în multe privinţe. Dar, spre marea dezamăgire a doctorului, Victor nu a reuşit niciodată să vorbească.

În timpurile noastre, în 1970, în California, Genie a fost găsită de poliţie la vîrsta de 13 ani, purtînd încă pamperşi. Ea îşi petrecea zilele într-o cămăruţă întunecoasă, legată de un scăunel pe timpul zilei. Aflată într-o stare de severă deprivare senzorială şi socială (părinţii ei, nebuni, nu vorbeau niciodată cu ea), Genie a fost luată de autorităţi şi dată spre adopţie. Cercetătoarea Susan Curtiss şi doctorul James Kent au descoperit că, deoarece cortexul ei stîng (responsabil cu procesarea limbii) nu primise nici un fel de stimulare sonoră, neuronii se atrofiaseră. Tomografiile au arătat un creier modificat fizic. Genie a învăţat, totuşi, cîteva mii de cuvinte, dar nu a facut niciodată enunţuri complexe, lucru care a făcut-o pe Curtiss să concluzioneze că gramatica e o facultate a minţii umane.
Edik a fost găsit în oraşul Mirnîi, din Ucraina, în 1999, într-un apartament părăsit, locuit de cîini. El se purta ca ei: muşca, zgîria, mînca cu gura de pe jos. Ajuns într-o familie adoptivă la vîrsta de 6 ani, el a făcut progrese lingvistice lente: avea nivelul unui copil de 3 ani. Mamei lui adoptive, Nadia, i-au trebuit luni întregi să-l înveţe cum să mănînce, să se îmbrace şi aşa mai departe. Treptat, purtarea lui Edik s-a îmbunătăţit, vocabularul s-a îmbogăţit, iar gramatica a început să apară. Extrem de vulnerabil din punct de vedere social, copilul părea extrem de promiţător sub aspect lingvistic.

Dacă privim lucrurile din perspectiva lui Lenneberg, Edik a fost norocos pentru că a fost găsit înainte de vîrsta limită. Pentru cei interesaţi, există multe alte cazuri bine documentate (Chelsea din SUA, Isabelle din Franţa, Amala din India, Kaspar Hauser din Germania, ş.a.).

Tot neurologia aduce în discuţie două patologii: SLI (Specific Language Impairment) şi Sindromul Williams. În SLI, vorbirea apare tîrziu, poate avea un pattern neaşteptat, iar nivelul de stăpînire este sub cel aşteptat conform vîrstei (Guasti, 376). Discursul este lent, iar convorbirile par că-l obosesc teribil pe un astfel de pacient. Acesta are probleme gramaticale serioase: nu poate forma timpul trecut al verbelor, şi nici pluralul substantivelor. Studii statistice recente arată că boala se transmite ereditar. Lingvista Myrna Gopnik împreună cu o echipă de geneticieni au studiat o întreagă familie din Marea Britanie. Bunica avea SLI. Din cei 5 copii ai ei, unul e normal (la fel ca şi copiii acesteia), iar ceilalţi 4 au SLI. Aceştia 4 au împreună 23 de copii, din care 11 au SLI. Cercetările făcute de echipă au demonstrat că pedigree-ul sugerează o trăsătură controlată de o singură genă autosomal dominantă. Fenomenul trebuie că e determinat genetic, deoarece nici un factor de mediu nu poate fi incriminat pentru faptul că 53% din familie este atinsă, iar restul nu (în general, SLI nu afectează mai mult de 3% din populaţie). Se crede că o singură genă este implicată deoarece, dacă ar fi mai multe gene, atunci diferite grade de dizabilitate lingvistică ar trebui să apară în familie, iar acest lucru nu se întîmplă. Gena trebuie să fie autosomală (nu pe cromozomul X) deoarece boala afectează femeile şi bărbaţii deopotrivă, cu aceeaşi frecevenţă (Pinker 52, 322).

Sindromul Williams este o dereglare rară a metabolismului calciului şi calcitoninei, caracterizată, printre altele, de retard mental şi înfăţişare neobişnuită: bolnavii sînt scunzi, au feţe înguste şi frunţi largi, bărbii ascuţite şi buze pline. Vorbirea apare mai tîrziu decît la persoanele sănătoase, dar, pînă în adolescenţă, ei ating un nivel lingvistic ce depăşeşte nivelul celorlalte funcţii cognitive. Devin foarte vorbăreţi şi manifestă predilecţie spre cuvinte rare şi complicate: pteranodon, ibex, unicorn. Însă nu toate aspectele limbii sînt cruţate: afixarea inflexională regulată e corectă, pe cînd cea neregulată se face incorect (Guasti, 404).
Dacă contrastăm cele două patologii, observăm că, în prima, limba este afectată dar nu şi celelalte abilităţi cognitive (raţionamentul, memoria, acţiunea, percepţia), pe cînd, în cea de-a doua, lucrurile stau exact invers - limba întrece alte funcţii cognitive -, o patologie fiind imaginea în oglindă a celeilalte. Un raţionament logic ar arăta că, dacă funcţia limbajului nu se dezvoltă normal, atunci funcţionarea circuitelor cerebrale destinate procesării limbii nu este normală, lucru care ar implica un defect genetic.

Dacă cineva s-ar mai îndoi de caracterul înnăscut al facultăţii limbajului, opinînd că dovezile sînt toate indirecte, argumentul decisiv este adus, în fine, de însăşi genetica. În anul 2001, Simon Fisher şi Tony Monaco, geneticieni la Universitatea din Oxford, au descoperit gena specifică ce suferise mutaţii la familia britanică studiată de Myrna Gopnik. Denumită FOXP2, gena este activă în anumite regiuni ale creierului în perioada fetală, iar rolul ei e de a declanşa activitatea altor gene (ceea ce explică de ce poate avea un spectru larg de efecte). Cecetătorii de la Institutul "Max Planck" pentru Antropologie Evoluţionistă din Leipzig au anunţat, în acelaşi an, că FOXP2 este extrem de bine conservată în evoluţie: secvenţa unică de unităţi din proteina acestei gene este atît de importantă încît orice schimbare poate duce la moartea purtătorului ei.

Psiholingvistul Steven Pinker, de la Massachussets Institute for Technology, crede că "o singură genă rareori specifică vreo parte identificabilă a organismului. În loc, ea specifică eliberarea unei proteine în anumite momente din dezvoltare ş...ţ, influenţînd, de obicei, modelarea unui ansamblu de părţi care sînt afectate şi de multe alte gene". Apoi el încearcă să definească ideea de "gene ale gramaticii": " Genele gramaticii ar putea fi secvenţe de ADN care codifică activitatea proteinelor, sau care provoacă transcrierea proteinelor, în anumite momente şi în anumite locuri din creier, proteine care ghidează, atrag sau aglutinează neuronii în reţele care, în combinaţie cu reglarea sinaptică ce are loc în procesul învăţării, sînt necesare la găsirea unor soluţii la problemele gramaticale (precum alegerea unui afix sau a unui cuvînt)" (Pinker, 321-322).

Concluzii

Întorcîndu-ne acum la remarcile celor doi jurnalişti despre gena gramaticii (o înţelegere greşită a raportului făcut de Gopnik în faţa comunităţii ştiinţifice), dacă închiderea televizorului ar fi fost crucială pentru supravieţuirea rasei umane pe Pămînt, ea ar fi fost cu siguranţă specificată în ADN-ul nostru. Ipoteza referitoare la caracterul înnăscut al facultăţii limbii nu ar trebui să surprindă pe nimeni, la urma urmelor. Avînd în vedere toate progresele făcute de ştiinţele cognitive pînă în prezent, e clar că cel mai interesant lucru din lume e ceea ce se petrece într-un om. Şi, dacă ceea ce omul este e expresia înzestrării sale genetice modelate de mediu, atunci limba, care are un rol atît de însemnat în vieţile noastre, nu ar putea să facă excepţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara