Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Limbajul coţcarilor de Rodica Zafiu

Pentru istoria limbajului colocvial şi chiar a argoului românesc, teatrul lui Alecsandri oferă date savuroase: de pildă, prin dialogurile dintre personajele Pungescu şi Bondici.

În comedia Chiriţa în Iaşi, cei doi oferă spectacolul unei perfecte înţelegeri prin codul lingvistic profesional, chiar dacă unul (Pungescu) e „coţcar bucureştean”, iar celălalt (Bondici) „coţcar iaşan”. Publicul epocii era desigur sensibil la diferenţele regionale şi la competiţia renumelui negativ; cu echilibru-i cunoscut, autorul dădea prioritate Bucureştiului, asociindu-i însă imediat cealaltă capitală: Bucureştiul e prezentat ca târg vestit pentru boscărie, stosărie, coţcărie, matrapazlărie, ruşfetărie, potlogărie, dar şi Iaşiul e „chiar de gemine cu Bucureştiul vostru” (Actul I, scena 2). Particularităţile regionale sunt destul de marcate: formulele de adresare şi exclamaţie ale munteanului sunt nene, neneo, nenişorule, vere; ale moldoveanului – neică şi neiculiţă. Munteanul foloseşte intens perfectul simplu (luaşi, o tăiaşi, o păţirăm etc.) şi formele analogice în -ră, pe care le va ironiza şi Caragiale (s-a găsitără, mi-a scăpatără, „urât tată a mai avutără”), care nu apar deloc în vorbirea moldoveanului (la acesta găsim, în schimb, regionalismele o fost, s-o trecut). În câteva replici, preferinţele lexicale regionale sunt puse în paralel: Bondici foloseşte termenul mâţă („să te prindă la cărţi cu mâţa-n sac”, I, 2), pe care Pungescu îl înlocuieş te cu pisică („ce pisică-n sac, neneo?”, ibid.); Bundici vorbeşte de boboci, iar Pungescu „traduce” prin gâscănaşi; fetelor Chiriţei pretendenţii li se adresează cu termenul duducuţă (Bondici), respectiv cu franţuzismul demuazelă (Pungescu). Pentru publicul moldovean al epocii (piesa a avut premiera la Iaşi, în 1850), pitorescul vorbirii munteneşti trebuie să fi fost şi mai perceptibil: la Pungescu apar nu doar pronunţii caracteristice (pă, dă), ci şi o preferinţă netă pentru interjecţii: hait!, dar mai ales aoleo! Câteva replici au o valoare emblematică, de un inconfundabil muntenism al uimirii şi al văietăturii emfatice: „sânt şi eu p-acilea!” (I, 3), „o tăiaşi groasă, nene” (ibid.), „aoleo! ce dă mai fluturi!” (II, 6), „Aoleo! mi-a scăpatără pă dinainte!” (II, 7), „aoleo! ne-a pocnitără-n pălărie” (ibid.).
Cele mai multe replici sunt colocviale, cu o prezenţă puternică a lexicului şi a frazeologiei jocului de cărţi, inclusiv a formulelor într- o franceză aproximativă (goană dă fante, mazu, paroli, chit a dublu, setleva, chensleva etc.). În limbajul unor profesionişti ai trişatului la joc, e normal ca unele dintre aceste formule să fi căpătat sensuri lărgite; e foarte posibil ca ele să fi fost cunoscute în epocă şi publicului mai larg (într-o discuţie despre zestre, la exclamaţia „buni patruzeci!”, celălalt răspunde automat „cu urma cinzeci...”, II, 6).
Un fragment de dialog între cele două personaje e o ilustrare perfectă a virtuozităţii argotice, menite să trezească publicului curiozitate şi admiraţie faţă de un limbaj încifrat. Rostite încet, replicile acordului secret dintre cei doi coţcari sunt integral codificate, cu elemente provenite din limbajul colocvial comun, prin schimbare de sens. De fapt, par şi mai codificate astăzi, când expresiile au ieşit din uz. Dialogul care cumulează formule argotic-familiare e următorul: „Pil, Pungescule, şi pe urmă aport... – Oare? – Dă colb agiei pă sdreavăn. – Dă la mertepea? – Ţeapăn...” (II, 7). Din fericire, toate elementele sale sunt cuprinse şi explicate în dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, DA/DLR), parţial şi în alte instrumente lexicografice. Pil şi aport provin din franceză, fiind preluate prin intermediul jargonului de vânătoare: pil e „strigăt cu care vânătorul îndeamnă câinele să se arunce asupra vânatului; apucă! prinde!”, din fr. pille, DLR, tomul VIII, partea a 2-a, 1974); aport (apporte!) s-a păstrat în uz şi e mai transparent („strigăt cu care se îndeamnă un câine să aducă vânatul împuşcat sau un obiect aruncat”, DEX). Expresia a da colb are sensul „a da gata” (DA), „a distruge”, „a termina”. Cei doi se pregătesc să-l înşele la joc pe omul agiei (metonimic: agia) şi să-l lase fără bani. Toate expresiile din finalul dialogului sunt simple formule de acord şi de întărire: pe zdreavăn şi ţeapăn apar de mai multe ori în dialog, cu sens de intensificator („tare”, „complet”), ca şi de la mertepea, expresie con- ţinând un turcism şi însemnând „cum trebuie, cum se cuvine”.
Dincolo de bogăţia recunoscută a materialului lexical, sunt impresionante firescul dialogului şi consecvenţa observaţiei lingvistice: teatrul lui Alecsandri rămâne o sursă excepţională pentru istoria limbajului vorbit din secolul trecut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara