Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Linşaţi-l pe Dinescu! de Mircea Mihăieş


Despre Piatra-Neamţ am auzit, ani în şir, doar cuvinte laudative. Promoţii întregi de actori au găsit în urbea moldavă o oază culturală şi un exil aurit. După 1990, ca mai toate oraşele de provincie, Piatra-Neamţul s-a scufundat în aerul de mizerabilitate care, dinspre margine spre centru, a cuprins întreaga ţară. Şi iată cum dintr-un spaţiu privilegiat al spiritului n-au mai rămas decât fumul şi echipa de fotbal a faimosului "Pinalti"!
A fost nevoie ca pe la poalele Ceahlăului să treacă Mircea Dinescu pentru ca adormitul oraş să reintre în atenţia publică. Altfel decât am fi dorit cei în mintea cărora stăruie imaginea vechiului El Dorado al dramaturgiei: invitat de un post de televiziune local, Mircea Dinescu a profitat de prilej pentru a-şi spune, în stilul său de-un farmec cotropitor, părerea despre candidaţii la preşedinţie. Suporter al lui Teodor Stolojan (din motive care-mi scapă: pentru mine, omul susţinut de P.N.L. rămâne aşa cum îl vedea Ceauşeşcu: un incapabil şi-un incompetent!), Mircea Dinescu n-a pierdut prilejul de a-i faulta discret pe contracandidaţii alesului său. Lucru, de altfel, firesc: eu însumi, câteva rânduri mai sus, aş fi putut să-mi amintesc de cuvintele frumoase ale lui Vladimir Tismăneanu la adresa d-lui Stolojan, şi nu de memoriile lui Silviu Curticeanu, din care am citat părerea lui Pingelică despre finanţistul mediocru care era, pe vremuri, liberalul neţărmurit de azi!
Iată, însă, că o echipă de haidamaci din partidul lui Vadim Tudor, pe care Mircea Dinescu l-a taxat cu binecunoscuta sa ironie, au pus iute mâna pe ciomege şi au tăbărât mai întâi pe clădirea postului de televiziune, iar mai apoi pe însuşi poetul! Aşa e înţeleasă la Piatra-Neamţ libertarea cuvântului, aşa vede un partid românesc de la sfârşitului secolului al douăzecilea dreptul la opinie al cetăţeanului! Nu e cazul să spun cine este Mircea Dinescu şi ce reprezintă el în societatea românească a ultimilor zece ani. Oricine l-a văzut la televizor, în după-amiaza lui 22 decembrie 1989, anunţând fuga dictatorului nu poate uita cu uşurinţă curajul său extraordinar şi demnitatea de care a dat dovadă în lupta cu sistemul comunist. Excelent poet, pamfletar în tabletele căruia străluceşte, nu arareori, scânteia inspiraţiei uluitoare, extraordinar causeur, Mircea Dinescu reprezintă un pericol potenţial pentru orice minte întunecată. El e întruparea lui Ariel într-o lume dominată de murdăria şi vulgaritatea lui Caliban.
Partidul România Mare nu-şi exhibă pentru prima oară atitudinile huliganice. Lăsând deoparte limbajul de mahala sordidă al gazetei conduse de Vadim Tudor, e cazul să reamintim ameninţările cu moartea şi pogromurile promise de cel care se crede mântuitorul neamului ("Lista ruşinii"). Luaţi de val, n-ar trebui să uităm nici poziţia liderilor "României Mari" în timpul ultimei mineriade, când ameninţările cu lovitura de stat au fost la un pas de materializare. Trăind într-o ţară unde totul e permis, gureşul Vadim a ajuns, prin reprezentanţi, să pună mâna pe par şi să-l altoiască fără milă pe cel care, ca puţini alţii, are inteligenţa, farmecul şi un irezistibil sex-appeal intelectual în a spune adevărul despre jalnicul pupător de dosuri ceauşiste.
Partid al securiştilor, după cum singuri se laudă, haidamacii din "România Mare" au arătat, în fine, de ce sunt în stare. Făcând din securism un blazon de nobleţe şi din violenţă un stil de existenţă politică, oamenii lui Vadim au adăugat penibilei democraţii din România veriga lipsă pentru a ne trimite în zona barbariei definitive şi a primitivismului. Iată că prin senatorul-securist Badea şi prin mardeiaşii cu carnet de partid România anului 2000 a făcut şi acest pas! Faza următoare e înjunghierea fără milă, execuţia în plină stradă sau zvârlirea discreţionară în închisori! N-aş aduce vorba despre astfel de orori dacă vreo doisprezece la sută dintre români n-ar fi croiţi după chipul şi imaginea celor care, la Piatra-Neamţ, folosesc drept argument politic bulanul miliţist ori şişul lui Jack Spintecătorul.
Dar încă mai trist e că elitista societate civilă românească a tăcut şi continuă să tacă mâlc. Obişnuiţi să protesteze la cel mai anemic strănut al cine ştie cărui politruc rătăcit de cârd, nici unul dintre auto-intitulaţii "directori de conştiinţă" n-au părut să observe că prin agresarea lui Mircea Dinescu România trece din faza roşului brun în aceea a verde-negrului. Jurnalişti care vânează, ca nişte radare ultra-fine (pe bună dreptate, de altfel) orice obrăznicie a lui Teoctist şi orice mârlănie verbală a lui Păunescu au devenit, subit, surzi şi orbi. Am citit, de-a lungul anilor, în revista "22", proteste despre ce vrei şi ce nu vrei, dar nimeni n-a luat iniţiativa unei liste de semnături atunci când pericolul în societatea românească a prins chipuri şi nume precise.
Dl. Constantinescu însuşi, prea ocupat să se răfuiască, la sfârşitul ruşinosului său mandat, cu jurnaliştii care i-au spus, săptămână de săptămână, că se află în eroare, că minte populaţia şi că, în general, nu face nimic din ceea ce ar trebui să facă un preşedinte pentru a împiedica prăbuşirea în prăpastie a ţării, s-a înconjurat într-o tăcere... asurzitoare. Sunt onorat că, mai nou, domnia sa m-a plasat pe aceeaşi listă cu domnii Orescu şi Paler, fie ea şi lista celor care urmează "cu umilinţă" scenariile anti-Constantinescu puse la cale de structurile comunisto-securiste (structuri, de altfel, părinteşte protejate de domnia sa însăşi!) Dar aş fi infinit mai fericit dacă omul numărul unu al ţării ar lăsa gargara şi ar trece la fapte. Mi-ar plăcea să-l văd în fruntea unei coloane de demonstranţi care să protesteze, sub geamurile Partidului România Mare, împotriva metodelor fasciste pe care această formaţiune le-a folosit pentru a-l aduce la tăcere pe Mircea Dinescu.
Agresarea lui Mircea Dinescu de către membri ai Partidului România Mare reprezintă cea mai gravă acţiune întreprinsă în ultimii zece ani de reprezentanţii unei grupări politice. A-l ataca pe poetul Dinescu înseamnă mai mult decât a călca în picioare libertarea cuvântului şi a democraţiei. înseamnă venirea la putere a lui Caliban, într-o ţară bătută de Dumnezeu, şi care nici măcar nu-şi dă seama că, în felul acesta, a trecut din rândul popoarelor în cel al fiarelor setoase de sânge. Cvasi-linşarea lui Mircea Dinescu la Piatra-Neamţ şi indiferenţa opiniei publice faţă de nemernicia brutelor cu carnet de partid echivalează cu decesul societăţii civile în România. Dacă ipohondriile ideologice ale nu ştiu căror domnişori ieşiţi din puful fandacsiilor europene în formă, dar profund balcanice în conţinut, au devenit pentru factorii decizionali din ţară mai importante decât atacul bestial asupra uneia din marile personalităţi ale României de azi, am tot dreptul să le spun de la obraz, politicieni şi jurnalişti la un loc: a se slăbi!