Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Lingvistul cîrcotaş de Sorin Lavric

Johannes Kabatek, Adolfo Murguia, A spune lucrurile aşa cum sunt. Conversaţii cu Eugeniu Coşeriu, traducere din germană, indici şi completări autobiografice de Adrian Niculeţ şi Cristina Bleorţu, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2017, 278 pag.

ţara nemţilor i-a dat lui Eugeniu Coşeriu un prilej de înşurubare bizară, cum nu mai întîlneşti decît la Celibidache, cu deosebirea că, la cel dintîi, domeniul de predilecţie a fost lingvistica, pe cînd la al doilea muzica. Înşurubarea a însemnat o împămîntenire atît de adîncă în spiritul arian, încît cei doi nu doar că au întemeiat o şcoală al cărei cîmp de emulaţie se simte şi astăzi, dar pe deasupra au trezit o statornică reacţie de gratitudine, genul de recunoştinţă pe care nemţii, zăvorîţi cum sunt în convingerea superiorităţii lor congenitale, nu sunt înclinaţi s-o arate prea multora dintre năpăstuiţii ce şi-au găsit liman de supravieţuire în landurile lor.

Cazul celor doi e cu atît mai grăitor cu cît mulţi dintre românii cărora Germania li s-a părut a fi pămîntul făgăduinţei nu s–au putut adapta în veci. Un cordon de izolare nefastă i-a ţinut departe de pulsul vieţii publice, destinul lor avînd ceva din naufragiul unor spirite debile, atinse de neputinţa de a adera la stihia locului. De aici refugiul de apărare pe care l-au căutat în comunităţile de români, din nevoia de a alina şocul unei grefe spirituale al cărei eşec era vădit. Acesta e cazul lui Ion Negoiţescu, Horia Stamatu sau Pamfil Şeicaru. Cu toată verva literară pe care şi-au păstrat-o pînă tîrziu, pe dinăuntru o inadecvare drastică i-a împiedicat să devină jucători cu şansă pe scena culturii oficiale.

În schimb, Paul Miron sau Nicolae Stroescu- Stânişoară sunt undeva la mijloc: s-au adaptat perfect la etosul teutonic, au făcut chiar o respectabilă carieră, dar nu au reuşit să-i tulbure pe indigeni pînă într-atît încît să le înfrîngă cerbicia în materie de simpatie postumă. Au rămas cumva venetici, corpi străini într-un organism al cărui sînge nu le-a putut dizloca condiţia de metec. În cazul lor, sindromul de rejet de grefă s-a petrecut mai întîi în inimă: au simţit drama de a fi cetăţeni germani cu „Hintergrund“ românesc, inşi suferind de o afurisită predispoziţie de ordin atavic, din cauza căreia o discrepanţă fatidică i-a rupt de spiritul epocii postbelice. Barierele culturale de sorginte ancestrală nu sunt vorbă în vînt.

În schimb, la Coşeriu barierele au fost răsturnate pînă la a fi preschimbate în pori de comunicare prodigioasă. Tocmai de aceea, în cazul lui, memoria nemţilor bate spre devoţiunea cuvenită capitelurilor de sarcofag, lingvistul fiind îngropat în cimitirul vechi din Tübingen, un soi de Bellu şvăbesc croit în miniatură, în parcelele căruia numai somităţilor li se dă privilegiul de a putrezi sub un metru de ţărînă tumulară. Şi cum în apropierea crucii lui Coşeriu se află mormîntul lui Hölderlin, a cărui statuie e loc de pelerinaj pentru tinerii cărora internetul nu le-a chiuretat încă pofta literară, românul se bucură de o notorietate prin ricoşeu. După ce privirea vizitatorului se opreşte pe bustul poetului, în chip firesc va aluneca pe crucea de lemn a lingvistului, trasînd prin aer un invizibil arc de cerc, a cărui scurtime, de cîţiva metri, e în contrast direct cu lungimea celor două veacuri ce-i despart cronologic pe cei doi. Dar nu vecinătatea de criptă cu Hölderlin îl recomandă pe Coşeriu drept un ins în care nemţii văd un veritabil ctitor, şi nici măcar cele 26 de titluri de doctor honoris causa, ci enorma operă de savant filologic, ale cărui manuscrise, pe care profesorul a refuzat să le publice în timpul vieţii, au fost adunate de discipoli în Arhiva Coşeriu de la Universitatea „Eberhardt Karls“ din Tübingen, pentru a fi trecute apoi într-un tabel de publicaţii pe care oricine le poate accesa online. Mai mult, din 2007 încoace, discipolii lui Coşeriu organizează congrese bianuale, iar dintrei ei, cel care a rămas fidel memoriei maestrului este Johannes Kabatek, născut la Stuttgart în 1965, profesor de lingvistică romanică la Catedra de Limbi a Universităţii din Zürich, pe care plecarea în Elveţia nu-l împiedică să fie principalul custode al moştenirii coşeriene.

În anii 1994-1995, Kabatek l-a vizitat pe Coşeriu la casa din Kirchentellinsfurst, o mică aşezare bucolică, din preajma Tübingenului, unde, după ieşirea la pensie, profesorul emerit se retrăsese spre a-şi digera drojdia bătrîneţii. Volumul de faţă cuprinde suita conversaţiilor pe care cei doi le-au purtat în jurul fenomenului Coşeriu, lor adăugîndu-li-se Adolfo Murguia, un spaniol convertit la tiparul lingvistic pe care savantul l-a adus pe malul Neckarului.

Din volum plac îndeosebi amănuntele biografice. Coşeriu îşi face un portret cu totul pitoresc, mai ales cînd e vorba de tinereţea petrecută în România, pînă la plecarea în 1941 la Roma, cu o bursă de studii în romanistică şi slavistică. Cum climatul de idei din Italia lui Mussolini avea o tensiune care nu numai că nu îi va stînjeni tînărului voinţa de a se instrui, dar chiar îi va insufla hotărîrea de a rămîne în facultăţile din Milano şi Padova, Coşeriu va rămîne în Italia 11 ani. Ce va urma în planul carierei – plecarea în 1951 în Uruguay şi întoarcerea în 1963 în Europa, cu alegerea Germaniei drept ţară gazdă pentru înfiinţarea şcolii coşeriene, nu va fi decît rodul anilor de formare din Italia.

De timpuriu, Coşeriu (născut în Basarabia, satul Mihăileni, în 1921) arată cîteva însuşiri din a căror maturare va ieşit poliglotul cu vocaţie de ctitor. Mai întîi, memoria fioroasă, a cărei acuitate îl va ajuta să prindă din aer, fără nici un efort, latina, germana, rusa şi italiana. La Liceul „Ion Creangă“ din Bălţi, unde e coleg de clasă cu Valeriu Gafencu, Coşeriu se dovedeşte un elev cîrcotaş, dornic de polemici pe teme culturale, din încleştarea cărora iese mereu învingător, pentru ca după refugiul la Iaşi din 1940, după ocuparea Basarabiei de ruşi, studentul în anul I la Litere şi Drept să atragă atenţia lui Călinescu, care îl încondeiază în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent drept „preatînărul basarabean Eugen Coşeriu, turbulent, dar lesne orientabil în toate ramurile culturii“. (p. 39)

Tot acum constată că nu este un cititor hedonist, că aşadar nu resimte lectura ca pe o desfătare trecută prin intelect, ci doar ca pe o ucenicie în vederea unui ambiţios proiect de lingvistică integrală. Sub unghi speculativ, va arăta aplecare spre gîndirea sistematică (după modelul lui Aristotel, Humboldt sau Hegel), avînd o aversiune făţişă faţă de stilul fragmentar, aforistico-eseistic, de unde repulsia pe care o va arăta operei lui Cioran sau Wittgenstein, autori de fragment cărora le va reproşa neputinţa de a-şi aduna gîndurile într-un edificiu coerent. Cel puţin în cazul lui Wittgenstein respingerea e totală, ideile lui părîndu-i-se de „o naivitate incredibilă. Eu nu îl consider pe Wittgenstein nicidecum ca filosof al limbii şi refuz să vorbesc despre el. Întreaga pasiune pentru Wittgenstein o consider nemotivată raţional.“ (p. 188)

De anatema lui Coşeriu nu scapă nici Friedrich Schlegel („arogant şi superficial“– p. 116), Kuhn („în toată pălăvrăgeala lui Kuhn resping chiar fundamentul ei“– p. 155), Bertrand Russell („face jurnalism filosofic sau filozofie jurnalistică“ – p. 189) şi nici Chomsky („n-a fost niciodată lingvist, numai gramatician, şi nici măcar un gramatician adevărat“ – p. 197)

Paradoxal, cele mai reuşite capitole sunt cele în care poliglotul, înfierîndu-şi polemic adversarii, le crapă blazonul reputaţiei. Cînd însă îşi descrie propria „lingvistică integrală“, Coşeriu e prolix, încurcat, de o luxurianţă teoretică căreia îi lipseşte claritatea. Dacă există o parte originală în gîndirea lui, şi nu mă îndoiesc că există, ea nu reiese din acest volum. La încîlcirea erudită a ideilor se adaugă traducerea izbitor de calchiată a expresiilor germane, fraza curgînd uneori ca o pastă greoaie pe care cititorul nu o poate despica în calupuri distincte. Însuşi titlul volumului, care este varianta germană a principiului lui Platon din Sofistul: ta onta os estin legein („a da glas celor ce sunt aşa cum sunt“), sună nefiresc, şi asta din cauza traducerii fidele a lui „die Sachen sagen, wie sie sind“ („a spune lucrurile aşa cum sunt“), atîta doar că în româneşte firesc ar fi sunat „a spune lucrurilor pe nume“ sau „a descrie lucrurile aşa cum sunt ele“. Pe cînd, în varianta de pe copertă, forma titlului e nereuşită.

Un volum dens, din care rămîi cu certitudinea că Eugen Coşeriu a fost orice, poliglot, savant sau filolog, dar în nici un caz filosof, şi asta din cauza erudiţiei care îl face să alunece de la o nuanţă la alta, în virtutea unei galimatii căreia îi lipseşte un tiv semantic precis, de unde şi impresia că, la vîrsta de peste 70 de ani, eruditul profesor suferea de fugă de idei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara